Mârlănia (ne)sofistă a copilului-bărbat, fiul-tatălui, cam stat la umbră, și la vorbă și la port, arată pe de-a întregul precaritatea dialogului în România. Al dialogului la nivelul intelectualității, măcar din perspectiva celor câțiva „răsăriți” (nu și exponenți) care ar fi putut face diferența între non-dialog, absurdul expunerilor și al vorbitului „prost după idei și mai proaste”, pentru a-l parafraza pe fiul-tatălui. Dar cine oare este mai periculos pentru o societate, pentru a merge pe aceeași linie a plăcerii intelectualului de a se semeții pe margini de sofism? Cel ce este cel mai bun în roluri proaste sau cel ce se clamează singur cel mai învățat dintre învățați (și nici măcar dintre ceilalți învățați ai națiunii, ci dintre cei ai conflictului din propriul ego)?…

Să te implici într-o campanie pentru a te impune, nu ca președinte, ci pentru a fi adulat pe postul autoalocat de Învățător al Națiunii, nu este o dovadă de judecată dăncilistă? Măcar femeia aia atât poate, atât servește… Dar un „învățat”?!…

Pentru a fi acolo, în capul Națiunii, nu ca președinte, ci pe post de sfătos, trebuie să ai ce să oferi… Trebuie să fii lăsat urme… Adevărate, nu scrijeliri în marginile adevăratele rosturi lăsate de tată. Care nu a pozat o clipă ca Învățatul Națiunii dar, iată, vine progenitura, cu niște vorbe alese, și bine rostite, dar în esență, compuse tot pe experiențele, exercițiile și exprimările sofiste ale altora.

Problema lui Th. (nesperanță) Paleologu a început din clipa în care chiar Traian Băsescu, ca artizan al desemnării acestuia, l-a lăsat singur la propria-i conferință de lansare a candidaturii pentru prezidențiale… Nu pentru că nu s-ar fi putut preface interesat de maimuțăreala sofistă livrată (halal pedagog!), ca nuca în perete, unui auditoriu care aștepta altceva, ci pentru că, la acel moment, claia de jurnaliști era ceva mai interesantă. Or, acesta este cel mai nefericit exemplu de „dascăl”: acela care vorbește „clasei” despre ce vrea el, despre ce știe, despre ceea ce stăpânește ca subiect, despre ceea ce poate, neadaptându-și discursul la nivelul auditoriului.

Th. Paleologu pare rămas blocat într-un timp… Acela în care a vorbi în sofisme avea de la sine un contur de certitudini. Doar că, peste vremuri, părți din sinonimele sofismului au trecut într-o parte peiorativă. Iar dacă astăzi cu greu poți trasa conturul de „înțelept”, fără a fi luat în bășcălie, cel de „priceput în toate” (ca sinonim) denotă exact starea, nu de învățătură, s-au mai schimbat lucrurile și percepțiile în secole de (ne)iluminare, ci de autosuficiență.

Paleologu vine și (ne) oferă, ca parte a campaniei prezidențiale, un exercițiu național de pedagogie. De fapt, nu nouă pentru a deveni mai luminați, ci lui, pentru a-și așeza aura de grăitor, de sfătos al nației (că tot e liber locul). Iar tânărul P. (încă) nici măcar nu se visează un Iorga ori un Bălcescu; el se consideră deja dincolo de aceste repere, deși pare a nu se fi înțeles nici măcar pe sine pe de-a întregul…

De cealaltă parte a intelectualilor, Mircea Diaconu se prezintă în veșnicul lui rol de actoraș… Și va intra „pe rol” pentru că asta îi este meseria. Și, da!, trebuie să fii bun pentru a putea juca rolul de prostul satului, netotul butadelor, nerodul de serviciu al scurt-metrajelor și al fabulelor de cinema… În schimb, oricât de inteligent ar fi, pentru Paleologu va fi extrem de greu…

Este adevărat, de dragul savoarei bășcăliei și a înțepăturilor intelectualității de altădată, fiul-tatălui putea să se ia oricând de Mircea Diaconu. Deși, rămâne aceeași dilemă despre cum e mai bine „să fii”: cel mai bun dintre proști sau cel mai prost dintre deștepți?… (Sau putea să „lovească” în celălalt exponent al breslei sale. Dar nu se coboară universitarul la nivelul pedagogului de gimnaziu, nu?!…). Putea să-l ia de rever pe Mircea Diaconu pentru orice altceva! De exemplu, pentru negaționismul acestuia (cel mai mare păcat înainte de a-i cuantifica poate cel mai prost rol jucat prost vreodată) la adresa națiunilor, prin celebra semnătură din 2016 din Parlamentul European. Și putea să o facă, mai ales, prin fină ironie. Nu prin atacuri de mârlan. Dar poate că așa crede că v-a împușca doi iepuri. Se va lua și de „intelectualii” din campanie, dar va confisca și discursul de mahala pe care îl așteptăm de la cealaltă parte a pieței de candidați….

Și poate nici măcar această trecere, transpunere (neactoricească, deși pare că fiul-tatălui suferă de o frustrare neexprimată) nu ar fi deranjat, fie și expulzată dinspre sine atât de brutal, dar a mai „gafat” undeva… Când i-a pus la același nivel pe Iohannis și Dăncilă, ba, dând „credit” Veoricăi, pentru că a recunoscut că mai bine „cetește” decât să vorbească din capul ei (adicătelea, că e proastă)…

Păi’, asta e pedagogie?! Dai burduful brânzei de Sibiu pe „prostul s(t)atului”?… Îl alegi pe ultimul pentru că, ferice, nu are idei proprii, și nu te poate provoca în mod real (deși cu prostul pe divan să nu te pui, totuși…)?

Tragedia (ferice, nu de dimensiunea unei epopei) este aceea că, dacă de la toți ceilalți candidați ne așteptam să ne dezamăgească, prin limbaj, prin lipsa ideilor, de la Th. Paleologu aveam alte pretenții, ispite intelectuale, anagrame de limbaj… Dar dovedește că, deși a crescut oarecum, de fapt a ieșit din umbra stejarului nu pentru că s-a înălțat prin propria-i cunoaștere, ci doar pentru că stejarul nu mai e acolo…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea