Azi memoria marelui patriot Avram Iancu este dată uitării de către autorități. Dacă cei din fruntea țării, unii de ”altă stirpe”, au uitat de eroi, noi, românii, nu trebuie să-i uităm niciodată? ”Eroii nu mor niciodată!” Avram Iancu e la fel de incomod pentru cei care care stăpânesc și atunci, dar și acum. Felicitările mele poetului Laurean Stănchescu care menține trează memoria și cultul Crăișorului Munților. Ultimii ani din viaţa lui Avram Iancu sunt relativ puţin cercetaţi de către istorici. Dincolo de legenda “nebuniei” lui Iancu, asemănătoare cu cea a marelui Poet Naţional, Mihai Eminescu, mărturiile istorice atestă că Crăişorul Munţilor a fost perfect lucid până în ultimele minute ale vieţii sale zbuciumate. Avram Iancu a suferit de o dramatică melancolie şi depresie, datorită trădării de către Casa de Habsburg a dezideratelor revoluţiei române de la 1848, dar şi datorită complacerii şi compromisului unei părţi a burgheziei şi intelectualităţii române din Ardeal cu Viena şi dualismul austro-ungar, în ciuda şi dauna rezolvării cererilor şi intereselor naţiunii. Avram Iancu s-a retras în singurătate şi în lungi călătorii prin Munţii Apuseni aşa dragi lui. Şi-a înecat amarul în cântecul din fluier şi câteodată într-un pahar de pălincă oferit cu generozitate de către moţii lu iubiţi. Suferea de o boală de plămâni, de tuberculoză şi avea des hemoragii pulmonare şi scuipa sânge. Boala i s-a tras de la faptul că a dorit mereu să doarmă, din primăvară până în toamnă, sub cerul liber sau pe prispa unei case prietene. Era un semn al dorinţei sale de libertate şi al refuzului de a sta în temniţa oferită cadou şi “răsplată” amară de către Habsburgi la începutul anilor 1850.
Ne-au rămas câteva mărturii despre luciditatea lui Iancu în ultimele zile de viaţă. Petre Giurgiu, care era student bursier la Şcoala Superioară de Agricultură din Bucureşti, venise să-şi vadă părintele, pe Avram Giurgiu, fost luptătopr de-al lui Iancu în revoluţie. Era sfârşitul lui august 1872. Tânărul student şedea de vorbă cu sătenii în curtea bisericii, dându-le veşti din România. Deodată se aude cântec de fluier venind dinspre dealul Bulzului. – Cine-i? întrebă Petre Giurgiu. – Îi Domnu Iancu, răspunseră ţăranii. Şi la curiozitatea manifestată de tânăr de a cunoaşte şi el pe Avram Iancu, sătenii îi spun că Iancu va veni imediat la el, căci aşa îi este obiceiul. Sosind Iancu şi văzând un străin în straie orăşeneşti neobişnuite în partea locului, se încruntă: – Cine-i? Îs fecioru lui Avram Giurgiu, învăţ în Ţară. – Vii din Ţară? – Da! Iancu l-a luat în casa lui Avram Giurgiu. Mai târziu, Petre Giurgiu a mărturisit că nu a văzut nimic, dar absolute nimic anormal la Avram Iancu, în afara unei figure tare răvăşite şi a unei tuse grele, ce parcă nu înceta dacă lua mai mult vinars. Iancu l-a întrebat de Laurian şi de mulţi alţii. Prea puţin de situaţia politică. Se ferea să vorbească, să nu i se deschidă răni adânci. Ştia că în România domnea acum un neamţ. Mai ştia, multe altele, dar ce folos. Acum avea de scris repede o scrisoare lui Aug. Treboniu Laurian, s-o ducă feciorul Giurgiului în mâna lui. În noaptea aceea Iancu a cerut să doarmă afară, pe o jumătate de claie de fân. I-au fost aduse aşternuturi din casă, se ştia că aşa doarme-n vară, ca să poată privi stelele şi să stea de vorbă cu ele.
Istoricul interbelic Silviu Dragomir ne-a lăsat mărturie însemnări despre ultima zi din viaţa Crăişorului Munţilor. În cursul anului 1872, Iancu se simţea bolnav şi istovit de puteri. În lunile de primăvară a fost îngrijit timp mai îndelungat în spitalul din Baia de Criş. Către sfârşitul lunii august petrecu câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pe urmă a plecat din nou spre Baia de Criş. Aici îl ajunge secera morţii, la 10 septembrie 1872. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul său oboşnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineaţa şi-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de “veforele timpului”. Ion Stupină făcea covrigi. A murit de frig și boală, după ce administratorul spitalulului din Baia de Criș, care era maghiar a refuzat internarea. Iancu nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită. Corpul neînsufleţit a fost depus pe catafalc în casa lui Ion Simionaşu, asesor la sedria orfanală. Judeţul Zarandului a hotărât să-I facă funeralii ca unui mort al naţiunii.
Şi astfel se stinse Avrămuţ, cu fluierul de cireş la el, cu care îşi ogoia dorul de ducă şi în buzunar cu jalba boţită către împărat spălată de lacrimile sale pentru drepturile poporului român oropsit de istorie.
A doua zi după fastuoasa înmormântare în rit ortodox, la preotul ortodox de la Ţebea s-au prezentat doi moţi patrioți care au întrebat cât a costat înmormântarea lui Iancu. Aflând suma, au plătit pe loc cheltuielile de înmormântare, după care au plecat fără să spună nici un cuvânt. Ei nu au vrut ca mortul lor scump, eroul național Avram Iancu să fie înmormântat pe cheltuiala unui stat străin, care îl duşmănise şi îl persecutase. Numele celor doi moţi nu se cunoaşte nici până în ziua de azi. Crucea de piatră care şi azi străjuieşte mormântul eroului a fost donată preotul din Ţebea, Iosif Tisu. Era crucea pe care o pregătise pentru el însuşi, dar a pus-o la căpătâiul lui Avram Iancu, pe care românii nu-l vor uita niciodată.
Ionuţ Ţene
