Munca de cercetare desfăşurată de Silvia Inselvini pe care o regăsim în cadrul celui de-al doilea vernisaj personal pe care Galeria IAGA i-l dedică printr-o selecție riguroasă a lucrărilor, realizată împreună cu artistul, reprezintă un exemplu unic pe scena artistică a generaţiei sale şi un exerciţiu pasional de procesualitate şi intermediere.

Tânăra artistă, născută în 1987, a arătat încă de la început că doreşte să abordeze o dublă direcție, opusă şi, prin urmare, menită să stârnească întotdeauna un conflict puternic, atât în creație, cât și în valorificarea operei: un conflict obligatoriu magic pentru acea alchimie a materialelor, gesturilor, alegerilor operaționale şi procesuale pe care doar artiștii o pot face să se materializeze, să fuzioneze, generând întotdeauna lucrări caracterizate de o frumusețe completă, soliditate lingvistică şi neliniște incandescentă.

Silvia Inselvini elaborează, pe de o parte, o metodologie riguroasă, alegând cu atenție materialele și organizând cu precizie creația operei, într-un proces care răspunde unui proiect definit a priori.Pe de altă parte, în realizarea operei, supune totuşi procesul definit cu precizie unei crize continue,pricinuită atât de o repetiție continuă şi inepuizabilă a gestului, cât şi de scurgerea timpului necesar pentru a face gestul, lăsându-se absorbită de o muncă reiterată, continuă, epuizantă, care pune la grea încercare rezistenţa sa fiziologică şi psihică.

Şi aici apare rezultatul extraordinar: prin acest decalaj continuu între acțiune și repetiție, concentrare şi adâncire în munca proprie, Inselvini realizează lucrări cu o putere evocatoare intensă și o perfecțiune formală foarte ridicată. Lucrări extrem de rafinate, de o poeticitate remarcabilă, obiecte de contemplat, comori mici și mari care, aflându-se acolo, se opresc pe un perete, se rostogolesc, trasează mediul, ne spun despre venirea lor lentă pe lume, semn după semn, țesut după țesut, pliere după pliere, într-un act care este se creează şi, deopotrivă, se dizolvă.

Lucrările lui Inselvini ar putea să persiste în timp într-o reiterare neobosită sau să se oprească după un timp: concentrația ridicată a cercetării lui Inselvini este exprimată cu putere, atât în format mic, cât și în format mare, atât în creația mediului, cât şi în elementul prins de perete. Ne dă socoteală despre această procesualitate atunci când afirmă că pentru creaţia operei, ea vede că „se întrupează o metodă, metoda propriei mâini despre care nu știam nimic. Nici nu am bănuit existența ei. Atunci, îmi dau seama că gestul întâmplător, pur, nu există; îmi dau seama că în mână există o înțelepciune și, în același timp, greutatea înțelepciunii”. Face acest lucru, citând gândul unui artist rafinat, a cărui creaţie defineşte o cercetare prolifică și germinativă: Tullio Pericoli.

Un artist care fără să strige, fără să provoace senzație, a lăsat o amprentă importantă asupra istoriei artei italiene, alcătuită din gesturi mici, prezenţe poetice, lucrări delicate şi foarte puternice.

Ceva similar se întâmplă şi în munca de cercetare realizată de Silvia Inselvini, care are loc printr-o stratificare continuă de materiale, o macerare, îmbinare, răspândire şi suprapunere de elemente, ca şi cum ar dori să descopere în gestul de făurire a creației – pe care artista şi-l adresează mai întâi propriilor sale inconştienţe – originile şi destinul unei vieţi neliniştite: o căutare continuă, din cele mai secrete și profunde falduri ale sinelui la cele mai înalte mistere ale istoriei umanităţii. O tensiune romantică scufundată în viziuni sublime încolţeşte în icoane izbitoare.

Nu este o coincidenţă că un alt numen tutelar menţionat de Inselvini este Mark Rothko: un artist imens, a cărui operă, plătită cu viaţa, cu obscuritatea depresiei şi disperării, a reuşit să îmbine maximumul concentrării cu abandonul cel mai totalizant al sufletului până la propriile abisuri. Pentru a face acest lucru, Rothko a voalat culori cu gesturi neobosite, dezvăluindu-le cortina diafană spre un alt orizont, dincolo de care societatea anilor şaizeci tânjea din ce în ce mai mult și
de care fugea în același timp: strâns între fiorul Lunii şi urletul Consumismului. Dintr-o anumită perspectivă, Inselvini întruchipează întocmai această dicotomie care suferă şi este, aşa cum îi cerea părintele spiritual unei lucrări să fie, antidot și mântuire.

Pentru a face acest lucru, trăiește izolat, schimbă noaptea cu ziua, decide să vorbească puţin, să se expună şi mai puțin. Preferă ca lucrările să vorbească pentru ea: opere care astăzi, în spaţiul galeriei, ne povestesc despre ultimele etape ale cercetării sale. Şi este exact așa cum am remarcat din momentul din care am asistat la afirmarea ei între anii 2008 și 2009: se învârtea deja de atunci în jurul temei timpului, care prin repetarea gestului, devine vădit şi vizibil în emanarea şi propagarea sa în spațiu.

Cattedrale şi Ad Astra sunt două lucrări realizate de Inselvini în care boabele de grâu sunt colorate cu pigmenți de indigo și albastru prusac, puri sau diluaţi cu lianți acrilici. De aici iau naştere tablele iconice în care imaginea este alcătuită dintr-o imensitate de fragmente: elemente minuscule, fiecare fiind rezultatul unei acoperiri lente a materiei cu culoare. O ucrare meticuloasă, trainică, străveche. Cu mozaicurile grâului de noapte, acest ciclu de lucrări reevocă și reflectă mesajul acelei generații de artiste feminine pe care Silvia Inselvini le-a iubit încă din anii de școală, de la Sabrina Mezzaqui la Letizia Cariello: artiste care prin seminţe şi obiecte mici, preluate de multe ori din lumea organică şi din imaginaţia feminină străveche, împletesc povești de o poeticitate meticuloasă, mici centre ale unui mod de lucru simplu şi lent, reevocând stăruinţa şi migala mâinii femeilor din istoria secolelor.

Kalachakra reflectă aceste lucrări: formele sferice de diferite dimensiuni sunt straturi lente, foarte lente și obositoare de fire colorate, lână și alte țesături care la rândul lor țes alte fire, mai groase și mai rezistente şi care în cele din urmă sunt depănate și cusute de către artist sau uneori reasamblate ca niște gheme enorme, pentru a crea lucrări, ziduri sau instalații mai mult sau mai puțin extinse.

Aici, se regăseşte înțelepciunea țeserii, de la Sheila Hicks la Sissi, de la Elisabetta Di Maggio la Maria Lai, artiste studiate cu atenție de Inselvini, care în procesul de conștientizare a istoriei artei contemporane demonstrează atât o dorință imensă de a-și actualiza limbajele apropiate ei empatic şi formal, cât şi autonomia de gândire şi de cercetare: lucrările sale converg, de fapt, către o direcție total autonomă, recunoscută, cu o identitate puternică.

În această serie, cu trimitere la ideea temporalității deja din titlu, există un omagiu implicit adus unui alt părinte spiritual foarte important pentru Inselvini: regizorul german Werner Herzog. În 2003, a filmat un documentar despre ritualul de inițiere budist numit Kalachakra, care are sensul literal de „roata timpului” şi constă dintr-un set de rugăciuni, învățături și ritualuri menite să activeze sămânţa de iluminare, care zace în toate fiinţele vii într-o stare latentă de hibernare. Ritualul principal constă în crearea unei mandale de nisip colorat, o compoziție geometrică circulară, reprezentând roata timpului în care Buddha apare în peste 700 de manifestări ale naturii sale. Credincioșii se învârt în jurul ei, încercând să se inspire din ea pentru a-şi atinge echilibrul interior. La sfârșitul ritualului, mandala este distrusă pentru a demonstra caracterul temporar al tuturor lucrurilor pământești.

Herzog, exponentul unei cercetări cinematografice ample între ficțiune și documentare, este mai mult decât un indicator al sentimentului poetic al cercetării lui Inselvini: miezul operei lui Herzog stă sub semnul unei nelinişti obscure, alimentată de atmosfere și personaje extreme care îi populează filmele, devorate de vise şi dorinţe, anxietăți şi fantasme care, privite atent, sunt ale întregii umanități. În cadrele cu o natură adesea extremă, personajele sale, super-indivizi cu o demnitate înaltă și o nebunie eroică, pot trăi nebunește sau aleg să moară.

Aceeași nebunie densă și lucidă se ascunde în intrigile dense ale Nocturnelor strălucitoare, un alt ciclu de lucrări expuse la vernisaj. Aici, Inselvini persistă cu obsesia stiloului cu bilă care o chinuie de zece ani – și ne chinuie prin lucrările ei. La fel ca în Kalachakra, unde poezia copleșitoare este vie pentru țesăturile impregnate cu istorie, personală sau colectivă, împletindu-se și depănându-se, creând mandale enigmatice, şi în Notturni (Nocturne) stiloul cu bilă scrie rând după rând, gest după gest foaia: o umple, o măsoară ca rezistență, o scrie, o rescrie și o rescrie din nou, până când brațul epuizat cedează odihnei, mintea abandonează confuzia, nevroza se afundă în somn: este zori, este romantic.

De la Alighiero Boetti la Irma Blank, s-ar putea scrie o întreagă istorie a artei: o poveste a artiștilor care au scris, folosind stiloul cu bilă pentru a afirma negația, a verifica absența, a experimenta limitele suprafeței în devenirea ei un ecran misterios de povești și șoapte, secrete și apariții. Boetti ascundea frazele unui alfabet şamanic. Blank broda papirusuri de poezii apoase şi nocturne. Inselvini nu ne povesteşte nimic, nu ne învață nimic. Încăpăţânată, ea vrea să alegem ce să vedem în acea încâlceală foarte puternică și foarte fragilă, plină de esență, de gesturi şi semne depănate pe foi, apoi ordonate pe tablele metalice de pe pereții galeriei.

Boetti ar spune cum să oferim lumii o lume, iar Silvia Inselvini răspunde: cum să scufundăm întreaga lume a conștiinței și cunoașterii pentru a primi înapoi misterul – și plăcerea – de a nu ști. Da, dorinţa de a încerca să fim acolo. Este înverșunată aşa cum doar o tânără artistă poate fi. O artistă tânără, maturizată, asumându-şi greutatea și metafizica algebrică a lumii pentru ca noi să o descoperim în lucrările ei: „când îmi dau seama că devin și pentru mine o revelație, când le privesc, înseamnă că sunt gata să fie expuse”, a declarat recent.

Această expoziție o demonstrează pe deplin. Considerabilă şi revelatoare.

De Ilaria Bignotti