Anul trecut a apărut o carte foarte interesantă, dar puțin cunoscută publicului larg, datorită lipsei unitare de difuzare a produselor editoriale din țara noastră. Am citit pe nerăsuflate exhaustivul studiu însoțit de documente: ”Cultură și propagandă. Institutul român din Berlin (1940 – 1945)” scrisă de doi istorici clujeni recunoscuți: Irina Matei și Lucian Nastasă-Kovacs. Construită cu acribie și atenție la detaliu, cartea developează avatarurile înființării și funcționării Institutului Român din Berlin, în perioada când Europa devenise o prelungire geografică sub călcâiul nazist. Autorii fac un amplu preambul a perioadei interbelice, în care lumea universitară și politică românească evita cu încăpățânare, dar și cu o oarecare doză de oportunism, colaborarea cu Germania de la Weimar. Berlinul era pe lista neagră a colaborărilor inter-culturale, intelectualii noștri și forurile de stat preferând achiesarea unor colaborări culturale cu Parisul, Londra sau Roma. Crimele nemților de pe teritoriul României din primul război mondial îl făceau pe Nicolae Iorga să spună că îi consideră trădători pe universitarii noștri care încercau timid și speriați să reînnoadă o legătură cu centrele universitare germane, care influențaseră, de altfel, elita noastră intelectuală antebelică până la saturație, cum a fost cazul Junimea. Sigur că universitarii noștri vedeau înființarea școlilor românești de la Paris sau Roma, ca sinecuri sau feude financiare opulente pentru luxul propriei familii și a camarilei de ucenici exfoliați de caracter. Astfel, aceste institute culturale românești occidentale s-au dovedit ineficiente și fără relevanță în spațiul cultural european, de fapt fiind niște sinecuri de lux, cu care erau recompensați de regim cei slugarnici. E interesant cum Lucian Nastasă Kovacs reușește să observe atent încrengătura nepotismelor și complicităților politico-financiare din universitățile românești sufocate de balcanism în perioada interbelică. Inclusiv înființarea Institutului Român de la Berlin în urma decretului-lege nr. 2756 din 16 august 1940 a fost de fapt o sinecură oferită unui factotum universitar clujean, Sextil Pușcariu, fost student și doctorand la Leipzig. Odată cu acapararea Europei de către cel de-al Treilea Reich, România izolată de aliații tradiționali, Franța fiind ocupată de Wehrmacht, iar Anglia asediată de Luftwaffe, a trebuit să refacă pe lângă legăturile economice și pe cele culturale cu Germania. Paradoxal, Institutul Român din Berlin, care trebuia să fie avangarda colaborării ideologice cu Germania nazistă, România legionară și apoi cea antonesciană intrând în sfera de alianțe cu regimul hitlerist -, acesta a fost destul de izolat de către puterea de la București din motive ideologice, dar și politice. Inițial institutul este bine stipendiat și MAE închiriază un palat luxos într-un cartier rezidențial al Berlinului – Charlottenbourg de la o familie de evrei creștinați care fugiseră în Berlin datorită legilor rasiale. Inițial în toamna și iarna lui 1940, Institutul organizează ample conferințe, seminarii și recepții simandicoase, la care asistă protipendada nazistă a Berlinului, în frunte cu rectorii berlinezi și înalții funcționari ai regimului. Dar imediat după ”rebeliunea legionară” din ianuarie 1941, când generalul Ion Antoenscu pune mâna deplin pe putere, Insitutul cade într-un con de umbră din două motive: ideologic – era perceput ca un fief legionar, parțial adevărat prin rudele lui Sextil Pușcariu; politic – premierul Mihai Antonescu, căuta alianțe secrete cu forțele occidentale pentru a-și asigura spatele după război. Astfel se explică că Institutul român din Instanbul patronat de CC Giurescu primea sume fabuloase de la guvernul Antonescu, de fapt plata unor agenți secreți ce intrau în legătură cu Aliații, spre disperarea Gestapoului și Abwehr, dar și a lui Sextil Pușcariu care nu înțelegea ce se întâmplă. Sigur că Antonescienii motivau lipsa de interes față de institutul din Berlin prin faptul că Sextil Pușcariu își transformase instituția într-o sinecură de familie fastuoasă și prosperă, dar și protectivă cu cei care nu doreau să meargă pe frontul de est. Sextil Pușcariu a încercat prin mai multe audiențe să-l convingă pe generalul Ion Antonescu că nu are dreptate acuzându-l că transformase institutul într-o afacere familială. Atât Ion, cât și Mihai Antonescu fugeau de orice întâlnire cu Sextil Pușcariu care dorea absurd declarații scrise că institutul nu e o afacere personală, lucru ce înfuria conducerea de stat. Pe de altă parte, cei doi Antonescu justificau lipsa de interes față de institut că România fiind aliată cu Berlinul nu se punea problema unor acțiuni de propagandă costisitoare într-o capitală în care și așa nu trăiau prea mulți români. Realitatea este că Ion Antonesu vedea institutul ca un centru cultural filo-legionar, iar faptul că Hitler îi ținea pe legionarii acuzați de rebeliune în gazdă fără să fie predați, ca un fel de șantaj la adresa lui. În 1942, Ion Antonescu reduce la jumătate bugetul institutului, fapt ce a dus la scăderea dramatică a conferințelor și seminarilor, dar și a sindrofiilor simandicoase. În 1943, institutul aproape că nu mai funcționa datorită lipsei banilor. Sextil Pușcariu a venit în țară încercând să pună presiune pe Ion Antonescu fără nicio șansă. În 1944, în urma bombardamentelor aliate, clădirea institutului și arhivele au fost spulberate. Dup 23 august 1944, institutul dispare, iar Sextil Pușcariu e pensionat forțat în octombrie 1944 de noul regim, care avea în componență partidul comunist. Ginerele lui Pușcariu, legionarul Grigore Manoilescu se pune în slujba guvernului român de la Viena, iar apoi fuge în Occident, ca să revină la Munchen în anii 1950, unde finanțează un institut român, monitorizat de securitatea comunistă.
În cadrul Institutului Român de la Berlin a lucrat ca referent și bibliotecar filosoful Constantin Noica din toamna lui 1940 până în primăvara lui 1941. Datorită faptului că soția sa englezoaică nu a primit viza de intrare, pentru că Germania era în război cu Anglia, Noica se reîntoarce în țară la Sinaia, acolo unde își scrie o parte a operei. E interesant de aflat că cei din conducerea institutului au dorit să-l angajeze pe Emil Cioran, dar acesta a fost refuzat de ministrul propagandei Nichifor Crainic pentru că era considerat legionar și fost congener cu CZ Codreanu. Despre venirea lui Eugen Ionescu la institut s-a vorbit, dar diplomatul regimului antonescian de la Vichy se pare că s-a simțit confortabil ca funcționar la regimul mareșalului colaboraționist Petain. Cartea Irinei Matei și Lucian Nastasă-Kovacs aduce cu inteligența unor istoriografi pertinenți o lume documentară de relații inter-umane intime, care scot în evidență rețeaua culturală românească interbelică și din vreme de război, care a încercat să supraviețuiască prin oportunism și ideologie tăvălugului regimului totalitar. Propaganda a fost un instrument de care intelectualii români s-au folosit mai mult pentru interese de putere și beneficii materiale și mai puțin sau deloc din crez. E de remarcat că în ciuda acestor idiosincrazii ideologice, totuși lectoratele de limba română din Germania au produs intelectuali de referință, iar contactele cu oamenii de știință germani descărnați de ideologie au dat naștere unor opere remarcabile despre România, ca cele ale lui Ernst Gamillscheg.
Ionuț Țene
