E Martie, e liniște și-i soare…
zâmbetele-s încuiate-n inimi și străzile sunt goale,
ni se impun mereu distanțe regulamentare
și nimeni nu se mai închină la icoane
Retrăiesc nostalgic emoția copilăriei,
cand în dimineți de duminică
plutea singurătatea peste oraș,
precum un vultur trufaș cu aripi de sticlă
Doar eu și câtiva camarazi de-ai mei
mai îndrăznim să spunem glume…
Mușcați de primejdii și spaime,
abia de mai zărești, ratăciți, câțiva oameni
Pe ziduri se scurge panica morții,
virusul necredinței ne dă târcoale…
zilele poartă stigmatul tristeții
semenii mei, măști și mănuși protectoare
Tăceri de lut coboară insidioase peste noi
și clopotele-au amuțit, nici păsările nu mai cântă,
din când în când, câte-o rafală suplă de vânt
spulberă pustietatea cumplită.
MARIUS ȚION
