Lansare de carte George Remete, la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul clujean Mănăștur

Marți, 23 iunie 2020, în ajunul sărbătorii Nașterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, Înaltpreasfințitul Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, a oficiat slujba Vecerniei la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul clujean Mănăștur.

Cu acest prilej, Părintele Mitropolit Andrei le-a adresat celor prezenți un cuvânt de învățătură.

Slujba a fost urmată de lansarea celui de-al doilea volum al trilogiei „Iisus Hristos, Iubirea trădată”, intitulat „Singurul Dumnezeu”, scris de pr. prof. univ. dr. George Remete, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

În cadrul lansării au luat cuvântul și au prezentat noua apariție editorială: Înaltpreasfințitul Părinte Andrei și conf. univ. dr. Nicolae Turcan, cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. De asemenea, autorul cărții, pr. prof. George Remete, a vorbit despre particularitățile cărții și semnificația titlului.

Moderatorul și gazda manifestării culturale a fost parohul bisericii, preotul Dan Cismaș, titrează Radio Renașterea.

https://www.facebook.com/watch/?v=959917851111336

Preot George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata: Creştinii „eficienţi” şi „progresişti”

Invers decât „evlaviosii” si „smeriţii”, sunt falşi şi creştinii eficienţi, harnici şi spornici care, ştiind că bunul creştin asumă, face şi preface istoria, cred că reuşita materială a Bisericii se converteşte auto­mat în reuşită spirituală şi mântuire. Aceştia nu con­cep o Biserică umilă şi săracă, ci consideră necesare eficienţa şi sporul vizibil: social, cultural, economic etc. Biserica tinde să devină o unitate prestatoare de servicii religioase, culturale, sociale şi economice şi e meritorie în primul rând prin eficienţa ei, iar Dumnezeu e înţeles nu ca persoană, ci ca substanţă valo­roasă care trebuie posedată şi valorificată. Creştinii „eficienţi” caută să câştige cerul prin construcţiile de pe pământ şi zidesc biserică pe pământ, nu în cer, în ideea că cea de aici „e sigură, se vede şi e lăudată, pe când cea din cer, nu se ştie!”.

Aceştia confundă autenticitatea şi puterea Bise­ricii cu eficacitatea şi succesul, uitând că Dumnezeu rămâne săracul şi ratatul (căci mântuieşte pe puţini şi ratează pe mulţi), care nu are şi nu oferă decât un singur lucru: viaţa Lui. Creştinii eficienţi au uitat că tot ce au vine de la Săracul gol de pe cruce. Din crucea Sclavului răstignit au curs fluvii de aur şi ar­gint, pietre scumpe, bani, valută forte, averi, bogăţii, funcţii, onoruri, puteri şi fericiri, din care se înfruptă toţi de două milenii, îmbrobodindu-l sau uitându-l pe Cel care le varsă. În cel mai bun caz, clericii gospo­dari şi eficienţi cred că această bogăţie trebuie va­lorificată cu pierderi minime şi câştiguri maxime, spre înălţarea catedralelor care ne asigură nemuri­rea pământească, pentru că despre cea cerească ni­mic nu e sigur: poate e, poate nu e! Cum să dai pasă­rea din mână pe cioara de pe gard? Dacă în Biserica primară toţi conducătorii erau servitori şi toţi bogaţii sărăceau (fiind darnici), astăzi Biserica contabilizea­ză harul şi-L cântăreşte pe Dumnezeu.

Tot „eficienţi”, dar mult mai radicali sunt creş­tinii „democraţi” şi „progresişti”. În toate religiile există credincioşi dornici de înnoire, pentru că înno­irea e o necesitate fiinţiala a omului. Credinţa însăşi este iniţiativă, spontaneitate şi înnoire permanentă. Dar esenţial este să înţelegem ce trebuie înnoit şi ce nu poate fi schimbat. Trebuie înţeles că elementele fundamentale ale existenţei sunt de neînlocuit: Dum­nezeu, persoana, paternitatea, filiaţia, mântuirea, etc. Tot astfel, creştinismul necesită mentalitate, lim­baj şi metode noi la timpuri noi, dar în ce priveşte doctrina şi morala acestea sunt de neînlocuit; nu e posibil ca o dogmă să fie anulată sau o normă mora­lă să fie relativizată, căci aceasta ar denatura esenţi­al creştinismul. Exact acesta este sensul cuvântului Mântuitorului: „Cerul şi pământul vor trece, dar cu­vintele Mele nu vor trece!” (Matei 24,33).

Neînţelegând diferenţa dintre realităţile lumii şi absolutul credinţei, unii creştini cred că şi creştinismul trebuie să „progreseze” mereu, absolutizând progresul în locul credinţei. Această idolatrizare a progresului – ca şi când Dumnezeu, credinţa sau paternitatea ar putea „progresa” – e motivată cu „argu­mentul” că „acum că trăim în secolul XX …ca şi cum ar fi evident că etica sau teologia ar trebui să se schim­be odată cu filele calendarului”486, ca şi cum trecerea timpului ar fi în sine un progres. Acest „progres” nu este însă decât o secularizare, pentru că adepţii pre­cizează că „noul creştinism … trebuie să inventeze o nouă paradigmă, care să-i corespundă sau să-i răs­pundă culturii democratice libertare”487.

„Progresul” creştin se concretizează în general în non-conformism, în plăcerea de a critica, schimba şi contrazice. Dar, deşi se vrea „mai liber” decât libertatea credinţei, nonconformismul se dovedeşte compromis, adică amestecul şi confuzia cu orice. Tre­buie înţeles că, deşi este provocator, creştinismul nu este non-conformist, adică nu un „Gică contra”. Căci a fi nonconformist înseamnă nu numai a provoca, ci a sfida si a combate normalul si firescul. Or, firea sau firescul este Dumnezeu! Creştinismul cultivă firea şi normalitatea, căci sunt rânduiala lui Dumnezeu. Nonconformismul lumii „creştine” occidentale, de exemplu, nu este decât proba dezaxării, dezorientării şi disperării omului care L-a părăsit pe Hristos, iar singurătatea îl ucide488.

De fapt, „progresismul” nu ştie multe. El se concretizează în secularizare, anti-clericalism şi „drepturile omului”. împotriva normelor esenţiale creştine – şi ale oricărei religii – în numele „drepturilor omu­lui”, „progresiştii” militează pentru homosexualita­te, avort, eutanasie, sinucidere şi inginerie genetică. Aici trebuie observat că omul care urmăreşte numai „drepturile omului” a pierdut simţul uman fundamen­tal, adică filiaţia. Absolutizarea „Drepturilor omului” este pierdere şi nu câştig, fiind pierderea conştiinţei filiale, a omului ca păstor al fiinţei şi ca fiu în casa Tatălui. Ea este expresia înstrăinării omului de Dum­nezeu, proclamarea lor neputând fi decât împotriva lui Dumnezeu, ca înstrăinare de El.

Ca autonomizare, ele sunt absurde şi penibile, ca şi „drepturile copilului”, pentru că nici acestea nu pot exista decât ca învinuire, reproş sau deficienţă a părinţilor. Or, autonomizarea lor înseamnă pierderea filiaţiei şi înstrăinare de părinţi. Între Dumnezeu şi om, între părinţi şi copii nu poate fi vorba de „drep­turi” ca autonomie, căci iubirea nu cunoaşte „drep­turi”. Numai un copil înstrăinat de părinţi şi un om înstrăinat de Dumnezeu se poate gândi la „drepturi”, asemenea Fiului risipitor.

NapocaNews