Poeme dedicate Poetului Național: La un veac după Eminescu

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul măduvii timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

Vibraţia iubirii de neam

                Lui Eminescu

Poetul cultivă iubirea de neam şi ţară,

au făcut-o moşii din mii de motive;

în marea sete a lor de primăvară

tânjind după Cuvinte definitive.

N-am avut șansa odată să te-ascult

Când sunetul vibra în poezia ta,

Istoria se-ntrupa în lumina din cult,

Iar fiecare cuvânt devenea o stea.

Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,

Şi versul ne urcă-n clipe însorite

De parcă ies părinţii sub razele lunii

Să te asculte de sub crucile-nverzite.

Din poezia ta neâncetat ies izvoare

Ce susură cuvinte de înţeles,

Eu te citesc şi parcă o cărare

Se deschide spre cuvântul ales.

Dar câte voi avea pe-un rest de soare,

La poezia ta mă prind rob total

Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare

Când te citesc în linişte pe mal.

Văd la tine cum vibrează iubirea-

Virtute întrupată din lut şi soare.

De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea

Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.

DOR DE EMINESCU

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

EMINESCU

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

DOR

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-e dor,

Spusă cu asprimea mierei de albine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Al. Florin Țene