Ultimul poem al lui Daniil Sandu Tudor

(Acest poem în proză a fost scris în singurătatea Rarăului,
în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul să pornească
pe drumul fără întoarcere al temniţelor comuniste, unde va primi cununa muceniciei în toamna lui 1962.)

AM AUZIT CÎNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa, la ceasul rugăciunii, cînd pe ramuri stă încă proaspătă roua, am auzit lîngă mine cîntecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede, şi răsună în atîta ecou încît pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte pînă sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mlădiţa unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă şi ascult cîntecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei acesteia atît de înalte, fără voie îmi închipui bucuria cerească; fără de voie o descopăr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă aflu şi care mă stăpîneşte deplin.
O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire, nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz, ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat, ca o necurmată şi nemărginită suire – tot mai apropiată, tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfîntă a Domnului.

Daniil Sandu Tudor via Răzvan Codrescu