Fragment din epopeea Șușmanilor anticomuniști

În vara anului 1952, cinci dintre membri Grupului Șușman de la Răchițele (Teodor Șușman jr., Avisalon Șușman, Roman Oneț, Mihai și Lucreția Jurj), au fost ținta unei ample acțiuni de încercuire. Au fost utilizate două batalioane de Securitate (câte unul din județele Cluj și Bihor), spațiul initial de izolare, destul de extins, find situat între masivul Măgura Vânătă, Padiș, Piatra Tâlharului, masivul Vlădeasa, Valea Firi și râul Someșul Cald. După circa două săptămâni, când devenise sigur că partizanii erau fixați în spațiul controlat de trupe, comandamentul operațiunii a trecut la strângerea cercului, respectiv la scotocirea metru cu metru a terenului.
Simțind apropierea trupelor de Securitate și înțelegând că au puține șanse de scăpare, cei 5 „șușmani” au coborât într-un aven format pe unul dintre versanții care străjuiesc Someșul Cald. Deși încercau să-și salveze viața, cei cinci tineri erau aproape convinși, după cum povestește Lucreția Jurj, că acea grotă le va fi mormântul: „No și îi auzeam că vin. … Am găsit un copac și am coborât pă el ca pe-o scară. Era un copac uscat, numa cioate. … Intrarea în peșteră era mai joasă, iar pă urmă să făcea boltă. Spațiu nu era mare, numa atâta o fost cât am intrat noi, cinci persoane. De fapt abia am încăput și noi. Doi o stat pă burtă jos și ceilalți am stat pă lângă ei în genunchi. Nu era înaltă să poți sta în picioare. Știu că frații Șușman o stat pă burtă, pă una din părți eram io în genunchi rezemată de perete, iar în față erau Mihai și Roman. Io stăteam în genunchi și așteptam … execuția.”

La puțin timp lângă acea scobitură a muntelui ajungeau și soldații din trupele de scotocire: „S-o coborât unul dintre soldați înăuntru, s-o uitat și-o zîs că nu vede nimic, n-aude nimic. Atunci o zâs ăla de sus vreun superior, să tragă un încărcător. Că avea pistol automat. Și o tras. L-am văzut pă băiat, că nu cred c-o fost la mai mult de un metru de mine… Era blond cu ochi albaștri. N-o fost distanță mare că dacă întindea mâna și o-ntindeam și eu ne-ajungeam. Să uita acolo-n grotă la noi. Imposibil să nu ne fi văzut. Da cred c-atuncia nici inima mea n-o bătut. Să te uiți la el … și el la tine … Mi-o fost frică… Și …o tras. Da cum o tras, unde-o țintit el , nu știu, că pă noi nu ne-o atins nici c-un glonț. Pă mine, cum trăgea, o piatră o sărit și m-o atins la nas. … După ce-o tras o zâs ăla de sus s-asculte dacă aude ceva. Băiatu o zâs că nu s-aude numic. Da și noi eram pregătiți să tragem. Dacă el strâga că suntem acolo … și el murea. Așa și-o salvat și el viața și ne-o salvat-o și-a noastră.

Noi am intrat să nu mai ieșim vii de acolo. Am zâs că măcar să nu ne prindă vii. Că tăt timpu cât am stat pă munte așa spuneam fiecare, că viu nu ne prinde. N-aveam de gând să ne lăsăm să ne prindă vii. Și dacă am ieșit vii, asta nu o fost datorită eroismului nostru, că am fi fost noi așa de puternici, ci tăt Dumnezeu ne-o salvat. Atunci am simțit din plin că există Putere Dumnezeiască”. (Lucretia Jurj)