Pocăința început al bucuriei

În antecamera slăvitului praznic al Bobotezei, pe care-l așteptăm cu mare bucurie şi recunoştinţă, fiindcă, intrând în repejunile Iordanului, Mântuitorul Hristos ia asupra Sa păcatele noastre ca să ne scape de ele, avem duminica dinaintea Botezului Domnului. În cadrul Sfintei Liturghii se citește pericopa evanghelică după Marcu, din capitolul I, al cărei mesaj este pocăința.

În centrul acestei duminici se situează Sfântul Ioan Botezătorul, pe care pericopa evanghelică de astăzi îl prezintă drept „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” (Mc. 1, 3). El a deschis uşa ca să intre Stăpânul ceresc pe arena acestei lumi, stigmatizată de blestem şi de moarte, pregătindu-i pe oameni pentru venirea Mântuitorului, botezând şi propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Esenţa predicii sale poate fi cuprins într-o frază: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”, fiindcă numai pocăinţa pregăteşte calea, ca Hristos şi Împărăţia Lui să vină la noi cu putere.

De ce oare a rânduit Biserica ca în această atmosferă de bucurie prilejuită de sărbătoarea Nașterii Domnului să fie transmis acest mesaj al pocăinței, care pe alocuri poate produce tristețe și disconfort, ceea ce de multe ori poate nu ne convine?

Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, dar toate aceste, în mod firesc trebuie să fie și limitate. De multe ori, după un anumit timp de petrecere, simțim și un pic de amărăciune, care este importantă și își are locul ei. Este momentul unui apel la luciditate care ne aduce cu picioarele pe pământ, ne redeschide perspectiva realității în care ne aflăm noi și cei din jurul nostru. Omul petrece și se relaxează atunci când este împlinit, aceasta este rațiunea petrecerii și a sărbătorii. Când nu este împlinit, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaștem că nu suntem destul de legitimați în petrecerea noastră, dar de multe ori ne este greu să ne privim cu sinceritate, preferăm în locul acesteia comoditatea ignoranței.

Mesajul Sfântului Ioan Botezătorul este chemarea la a fi sinceri cu noi înșine, să renunțăm la masca ipocriziei și să ne îmbrăcăm în haina pocăinței. Omul nesincer își pune o mască pentru sine, dar și pentru ceilalți. Se amăgește pe sine, creează iluzii, trăiește într-o lume falsă, precum un om bolnav care se amăgește că este sănătos. În loc să existăm noi, cei adevărați, murim la propriu și funcționăm după o mască. Trăim în spatele unei imagini pe care ne luptăm să o întreținem cu minciuni, iluzii și falsuri. Pocăința în schimb ne reamintește că este momentul să ne reorganizam întreaga ființă lăuntrică, să recuperăm chipul real, adevărat, chiar dacă poate fi dureros, dar este singura șansă de însănătoșire.

Suntem chemați să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima noastră. Dar nu întotdeauna reușim. Ne vedem nevoiți să recunoaștem că nu am făcut ceea ce trebuia, de multe ori poate mergem tocmai în sens invers. Starea de pocăință reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minții, o conștientizare a traiectoriei greșite. Lucrul acesta este esențial. În momentul în care confundăm calea cea rea, cu cea bună, starea de boală, cu cea de sănătate, atunci calea de întoarcere este departe.

Toată propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul este o chemare continuă la pocăință, la o revoluție, nu împotriva celorlalți ci, împotriva nelegiuirilor care se află în noi. Pocăința este primul pas de întoarcere de pe drumul greșit.

Trăim clipe în care oamenii Îl refuză cu încăpăţânare pe Dumnezeu şi tot mai mulţi devin victime ale fărădelegii, incapabili de iubire. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cheamă să ne încredinţăm Lui, Singurul care ne poate aduce iubire şi iertare. Trebuie să fugim de lenevirea spirituală și de mediocritatea ucigătoare pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, de la Care ne vine speranţa, bucuria şi tot darul cel desăvârşit.

Pr. prof. Silviu Rad