Evanghelia duminicii a 4-a din Postul Mare ne prezintă disperarea prin care trece un tată care avea un fiu chinuit de un „duh mut”. Un duh mut care-l face pe acest biet copil să fie mereu aruncat în foc și în apă, un duh mut care de fapt vorbește despre o moarte cumplită. Iar de cealaltă parte avem forța vindecătoare a credinței: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”.

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, sunt cuvintele tatălui, un exemplu și pentru noi, să nu ne mai dăm mari cu credința noastră. Tatăl din Evanghelie a înțeles că niciodată vasul credinței nu este plin, tot timpul mai putem adăuga în el. Este remarcabil cum într-o frază sunt prezentate smerenia și bunul simț. De altfel, cu cât ne golim mai mult de părerea noastră față de credință, ne umplem de dragostea plină de credință a lui Dumnezeu.

Finalul evangheliei este al Fiului Tatălui, a lui Hristos, care alungă/ceartă duhul mut, îl predă pe copil vindecat tatălui său și îi dă poruncă diavolului „să nu mai intre în el”. Așadar, Domnul nu-i poruncește doar să iasă afară, ci să nu se mai întoarcă în băiatul care îndurase atâta. Înseamnă că cineva, curățindu-se, poate atrage din nou asupra lui necurăția atunci când după ce s-a căit se întoarce la vechiul păcat. Câștigarea unei etape, nu înseamnă câștigarea campionatului. Lupta cu păcatul trebuie să fie permanentă.

„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”, aceste cuvinte nu sunt o metaforă, ci este realitatea pe care Hristos și-a construit activitatea Sa pământească. Este afirmat de fapt un mare adevăr, și anume, omul, limitat în fond la puterile lui, are acces la unele resurse sau energii care fac posibil orice. Cheia acestor resurse este tocmai credința, iar resursele sunt cele dumnezeiești.

În repetate rânduri Mântuitorul Hristos vorbește despre puterea credinței: „Orice este cu putință celui care crede”. Dacă orice este posibil celui care crede, iar credința este la dispoziția fiecărui om, rezultă că omul are soluții în sine la orice problemă. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu credința în sine îl face pe om atotputernic, ci credința în Dumnezeu. Credința limitată la forțele proprii îl face pe om necredincios.

Cu alte cuvinte, credința este soluția din afară de tine, dar care depinde de tine, cum afirmă și pr. C. Coman: „Credința este în tine, este a ta, este mișcarea ta înspre afară, înspre un punct de sprijin exterior ție, înspre Dumnezeu. Cu adevărat, vindecarea unui surdo-mut sau a unui demonizat nu putea fi împlinită de un om, dar putea fi împlinită de Dumnezeu. Omul, însă, Îl poate determina pe Dumnezeu să facă acest lucru, poate recurge la libera lui opțiune, și cu propriile sale puteri poate activa puterea dumnezeiască”.

Credința este la îndemână, dar nu este deloc simplu să crezi. Nimic nu este mai greu decât credința, datorită îndepărtării noastre de Dumnezeu. Actul credinței este unul vital, după cum se pronunță Paul Tillich în Dinamica credinței: „credința este un act al personalității totale, se petrece în centrul vieții personale şi include toate elementele acesteia. Credința este cel mai centrat act al minții umane. Nu este o mișcare a unei părţi speciale sau a unei funcții speciale a ființei totale a omului. Acestea sunt toate unite în actul credinţei”. Credința este parte a ființei noastre spirituale, ea așteaptă doar să fie trezită și pusă în lucrare printr-o adâncire în cunoașterea de sine, o reală provocare pentru omul modern, confiscat tot mai mult de cunoașterea lumii exterioare.

Datorită credinţei sufletul omului se purifică, ajungând într-o deplină armonie cu sine şi cu semenii. Cei lipsiţi de credinţă rătăcesc într-o lume lipsită de sens pentru care Dumnezeu este absent. Persoanele care trăiesc într-o deplină împăcare cu sine îl au pe Dumnezeu în centrul preocupărilor lor, acestea posedând o forţă interioară şi un echilibru sufletesc, incapabile să fie zdruncinate de forţele răului. Credința în Dumnezeu ne arată sensul și adevărul vieții noastre, un dinamism, o mișcare a existenței: „A crede în Dumnezeu înseamnă a crede că există lumină (adică sens și adevăr), pentru că Lumina, Sensul și Adevărul există numai dacă sunt absolute; altfel, nu există niciun sens și niciun adevăr. Iar a nu crede în Dumnezeu înseamnă de fapt a nu crede deloc în lumină, în sens și adevăr. Pentru că dacă adevărurile și sensurile în care crezi nu sunt absolute, ci relative, atunci relativitatea lor înseamnă de fapt neantul sau non-existența” (George Remete, Leacuri contra evlaviei).

Tatăl din evanghelie ne învață să avem permanent ochii deschiși spre Dumnezeu și că în credință și în iubire e loc tot timpul de mai mult. Să ne încredem în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Să avem o credință sănătoasă și adevărată, punându-ne toată nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Silviu Rad