Duminica a 5-a din Postul Mare ne pune în faţă, în mod paradoxal, doi oameni ai credinţei stăpâniţi de patima mândriei şi două prostituate covârşite de virtutea smereniei. Domnul Iisus Hristos mergea înspre Ierusalim să fie batjocorit, să fie chinuit, să fie crucifi cat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, iar doi dintre ucenicii Săi, în această conjunctură, aveau o preocupare foarte omenească. Cei doi fii ai lui Zevedeu, Ioan şi Iacov s-au apropiat de Domnul Hristos şi I-au zis: „Învăţătorule, voim să faci ceea ce vom cere de la Tine”. Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?” Iar ei i-au răspuns: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta întru slava Ta”. Se vede că, încă, patima mândriei nu murise întru ei şi ar fi dorit ca, în Împărăţia Domnului, ei să fie mari, să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Mântuitorului.

Noi ştim din tradiţia creştină că, în Împărăţia Slavei, la dreapta Domnului stă Născătoarea de Dumnezeu, iar la stânga Lui, stă Sfântul Ioan Botezătorul. Dar nu trebuie acuzaţi, pentru că cei doi au procedat aşa cum am proceda majoritatea dintre noi. Atunci când vine momentul oportun, nu-l ratăm ca să ne satisfacem orgoliul nostru. Mândria este cel mai subtil păcat, cea mai subtilă patimă şi, în acelaşi timp, cea mai mare.

Am zis că, în mod paradoxal, dacă cei doi ucenici, oameni ai credinţei, erau stăpâniţi de patima mândriei, tot această duminică, a cincea din Postul Mare, pune în faţa noastră două prostituate covârşite de virtutea smereniei. Domnul Hristos a fost chemat la masă de către Simon leprosul şi ne spune Evanghelistul Luca, în capitolul 7 al cărţii sale, în versetele 37 şi 38, lucrul următor: „Iată, în cetate era o femeie păcătoasă şi aflând că şade la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei să le şteargă şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir”. O femeie de moravuri uşoare a prins momentul oportun şi a făcut lucrul acesta nu ca să se mândrească, ci covârşită de smerenie, pentru că îşi dădea seama de starea în care se află şi, astfel, a devenit o sfântă.

Tot în această duminică, a cincea din Postul Mare, Sfânta Biserică ne-o pune în faţă pe o altă mare păcătoasă, pe o altă prostituată, pe Sfânta Maria Egipteanca. Nu o să vă redau cu de-amănuntul istoria vieţii ei, ci doar într-o frază. Era de obârşie din Alexandria Egiptului. Încă din fragedă tinereţe a dus o viaţă de moravuri uşoare şi timp de şaptesprezece ani i-a ademenit pe tinerii din Alexandria la păcat. Convertirea ei, însă, a avut loc în preajma sărbătorii Sfintei Cruci, când, văzând multă lume înghesuindu-se înspre o corabie care îi ducea pe pelerine la Ierusalim ca să participe la sărbătoarea Sfintei Cruci şi să se închine la lemnul sfânt pe care Domnul Hristos s-a pironit, a dorit să meargă şi ea. Din nefericire, chiar pe corabia pe care se îmbarcase alături de alţi mulţi oameni care mergeau spre Cetatea Sfântă, şi-a continuat îndeletnicirea păcătoasă. A ajuns cu bine acolo, dar când să intre în Biserica Sfântului Mormânt, o putere nevăzută a pironit-o în pridvor. Atunci a realizat că ceva nu e în regulă cu sufletul ei şi, prăbuşită de durere s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a zis: „Maica Domnului, roagăte şi pentru mine, păcătoasa! Iar dacă Domnul îmi va îngădui să intru să sărut Sfânta Cruce, radical, îmi voi transforma viaţa mea!”[i] Maica Domnului a intervenit, ea a intrat şi a sărutat Crucea, a ieşit din biserică, a pornit înspre Iordan, a ajuns la Mănăstirea Sfântului Ioan, s-a împărtăşit, a trecut Iordanul şi 47 de ani s-a nevoit în Pustia Iordanului, având ca merinde doar trei pâini şi jumătate, hrănindu-se cu iarba de pe câmp. Când, după 47 de ani a întâlnit-o Sfântul Zosima, a observat că atunci când se ruga lui Dumnezeu se ridica un cot de la pământ. Transformarea radicală pe care a făcut-o pocăinţa în sufletul ei a ajutat-o să devină sfântă.

Am zis că, în mod paradoxal, doi ucenici de-ai Domnului, Iacov şi Ioan, erau stăpâniţi de patima mândriei, iar două prostituate erau covârşite de smerenie, smerenie care le-a ajutat să ajungă sfinte.

Acest lucru îl face Duminica a 5-a din Postul Mare, punându-ne în mod paradoxal în antiteză mândria şi smerenia. Sfântul Ioan Gură de Aur a spus un lucru mare, punând şi el în antiteză acest paradox al oamenilor credincioşi care pot fi uneori stăpâniţi de duhul mândriei şi al oamenilor păcătoşi care pot fi covârşiţi de virtutea smereniei. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Închipuiţi-vă două trăsuri: La una dintre ele sunt înhămaţi ca şi cai virtutea omului care se socoate că-i nepăcătos şi mândria, adică nepăcătoşenia şi mândria, iar la cealaltă căruţă sunt înhămaţi alţi doi cai: păcătoşenia şi smerenia. Spun că va ajunge în capătul drumului – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – nu căruţa la care este înhămată dreptatea şi mândria, ci căruţa la care este înhămată păcătoşenia şi smerenia”[ii]. Spune aceasta pentru că, referitor la acest paradox, concluzia definitivă o trage Domnul Hristos, în Evanghelia după Luca, în capitolul 14, versetul 11: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

Mitropolitul Andrei

[i] Triodul, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1968, p. 651.

[ii] Al. Lascarov – Moldovanu, Tălmăciri alese din Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1937, p. 94.