Istoricii contemporani au şansa de a avea acces la opera marelui poet latin Ovidiu, care a fost un literat recunoscut de la curtea împăratului Augustus la începutul secolului I d. Hr. Poetul Ovidiu s-a născut la 150 de kilometri de Roma, în anul 43 î.Hr. Şi provenea dintr-o familie de funcţionari înstăriţi ai statului roman. A făcut studii strălucite la Atena, apoi s-a implicat în viaţa mondenă de la curtea împăratului. A fost un poet iubit de public şi apreciat aproape ca Vergiliu, creatorul „Eneidei”, dar implicat într-o aventură amoroasă deranjantă a aprins mânia împăratului. Cartea sa „Ars Amatoria”, un fel de poem erotic în stilul vremii sale a produs scandal. Inopinat imperatorum Augustus hotărăşte să-l exileze în Dobrogea, pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră). Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu a scris că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. În exil, Ovidiu trăia ca un nobil, având drept să scrie scrisori la Roma şi să-şi păstreze averea. În ciuda versurilor sale în care se plânge amar de cumplitul exil, realitatea este că Ovidiu a trăit ca un latifundiar bogat, chiar dacă îl rodea dorul de plăcerile Romei. În poeziile sale, „Pontice” şi „Tristele”, Ovidiu ne oferă o imagine interesantă a Dobrogei din secolul I d.Hr. Tristeţea exilului lui Ovidiu a fost de fapt bucuria istoricilor, pentru că s-a aflat cine locuia şi cum trăiau geţii în Dobrogea, populaţia majoritară. Despre exilul lui Ovidiu a scris un roman genial, Vintilă Horia şi intitulat sugestiv „Dumnezeu s-a născut în exil”, poate scriitorul l-a înţeles bine pe poetul latin, fiind la rândul lui şi el un exilat al regimului comunist.

Deşi Dobrogea era colonizată de greci, încă din secolul VII î.Hr., populaţia majoritară era geto-dacă. În „Tristele”, poetul exilat scrie clar:

„Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice”.

Tomisul era colonie greacă încă din secolul V î.Hr. şi totuşi populaţia majoritară vorbea limba geţilor. Deci din aceste versuri aflăm că Dobrogea era geto-dacă, iar colonzarea greacă, deşi seculară, Histria fiind fondată în secolul VII, nu a avut niciun succes remarcabil. Deşi parte a imperiului roman, Scitia Minor era de fapt un teritoriu cu o populaţie geto-dacă. E un semnal că pentru ceea ce va urma peste un secol. Dacă grecii şi apoi romanii nu au putut schimba limba şi obiceiurile daco-geţilor cum au putut-o face doar într-o sută şi ceva de ani până la retragerea aureliană din 275 d.Hr.?

„Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.
Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.”

Versurile lui Ovidiu sunt o mărturie istorică că, în cea mai grecizată şi latinizată provincie romană, de secole, limba populaţiei majoritare era geto-dacă.Sigur numiţi geţi la sud de Carpaţi. Nu întâmplător, Ovidiu îi asemănă pe geţi cu lupii. În mitologia tracă lupul era un totem al geto-dacilor surprins comprehensiv de Mircea Eliade. Ovidiu a murit în exil în anul 17 d. Hr., însuşindu-şi limba geţilor.

Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.

Descrierea geto-dacilor se aseamănă cu cea proto-românilor și vlahilor din cronicile bizantine, ruse și germane din zorii evului mediu, precum și din poemul epic ”Cântecul Nibelungilor”. trăsăturile vestimentare, de caracter și obiceiurile se aseamănă cu cele ale românilor din cnezatele și voievodatele din secolele IX-XIII. Dimensiunea sufletească și specificul unui popor peste care au trecut ”toate poparele migratoare” arată continuitate la în spațiul carpato-danubiano-pontic.

O descirere a daco-geților făcută de către Ovidiu în Elegii parcă citești despre țăranii maramureșeni din vremurile feudale ale lui Bogdan și Dragoș, dar și despre oșenii și moroșenii din secolul XX. Asemănările de caracter sunt izbitoare:

Barbarii-mbracă cioareci: sub frigu-ngrozitor
se vede din cojoace, abia obrazul lor!
Au țurțurii de gheață din plete, clopoței!
Le prune promoroaca în aspre bărbi scântei!

Poetul face și o descriere lirică plastică și sugestivă a suferințelor geto-dacilor în fața invazilor străine într-un mod realist, de parcă acoperă profetic sau vizionar întreaga istorie a românilor.

Și-i cotropesc barbarii pe pământenii geți,
E glia pustiită, căci pământenii fug!
le iau barbarii pâinea și vita de la jug!
Le iau până și carul ce scârțâie neuns
Și tot ce-adună getul sărman, și nu-i de ajuns!
Cei prinși se uită-n urmă, din lanțu-ngrozitor.
Spre țarina sărmană și spre căminul lor.
Și unii cad, când repezi, ca vijelia vineriSăgeți încârligate dospite de venin!
Și nimicesc barbarii tot ce nu iau pe loc!
Și trece prin colibe mistuitorul foc!

Poeziile poetului latin Ovidiu, exilatul de la Marea Neagră, sunt o mărturie peste timpuri că literatura poate fi un izvor istoriografic serios și foarte util pentru istorici, în construcția unei etnogeneze formative. Descrierea lirică a geto-dacilor evidențiază trăsături și obiceiuri la un popor, care prin sinteza cu romanii, după cucerirea Daciei de către Traian din 105 d.Hr., păstrează caractere specifice în durata lungă a istoriei unei regiuni sau a unui popor până spre epoca modernă. Deși Dobrogea geto-dacă a fost cucerită de romani înainte de regatul Daciei, localnicii autohtoni și-au păstrat specificitatea și identitatea într-o manieră asemănătoare cu frații lor de peste Dunăre și Carpați. Istoricul Gheorghe Brătianu avea dreptate când vorbea despre o ”enigmă și un miracol”, când făcea referire la etnogeneza poporului român. E paradoxul exilatului din Tomis. Poetul latin Ovidiu ne-a descris strămoșii așa cum au fost și peste timp descoperim că poate așa au cam rămas, prin trecerile și frământările crude ale istoriei.

Ionuţ Ţene