Criticul literar C. Cubleșan prefațează volumul Solitudini (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021), menționând că ”Ionuț Țene se afirmă ca una dintre vocile cele mai distincte, ca o personalitate aparte a cultivării verbului poetic”, iar cartea îl recomandă ca poet ”al deplinei maturități artistice”. Încheie cu concluzia că volumul Solitudini ”impune în peisajul literar clujean un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeților generației sale”. Cine este autorul și ce l-a determinat pe ”critic” să se pronunțe cu atâta fermitate asupra celor 100 de poezii? Ionuț Țene (n. 1972) nu se află la vârsta aleanurilor adolescentine și nici sub seducția vibrației emoționale. Are predispoziție pentru istorie (licență, master, doctorat), dar scrie versuri: Suflet dac (2001), Elegie omului simplu (2002), Viața mea, clipele (2007), 33 poezii (2012), Ridurile pietrei (2018), resimțind ”nevoia reflectării acute asupra condiției actuale a patriei sale…” și dedicând ”actualității timpului său emoționante versuri de o sinceritate frapantă” (C. Cubleșan).

Dacă un distins critic de o asemenea amplitudinea intelectuală (eminescolog, universitar, cu numeroase studii despre scriitori români, cu o activitate culturală clujeană remarcabilă, scriitor, publicist) girează ”maturitatea artistică a poetului Ionuț Țene”, nu îndrăznesc să-i contest opiniile și deci nici valoarea scriiturii lirice din cele 100 de poezii semnate de istoricul clujean, Ionuț Țene. În evaluarea volumului, chestiunea este oarecum moromețiană: ”pe ce ne bazăm?” Peisajul versificației naționale este din ce în ce mai amplu, mulți semnatari de poezii apar la edituri obscure, fără criterii valorice și fără repere calitative, ori în publicații provinciale cu aspiranți la orgolii scriitoricești.

În acest al șaselea ”volum de poezii” (celelalte purtau însemnul de ”versuri”), Ionuț Țene și-a chemat în sprijin un critic literar, care scrie o prefață conjuncturală. Ce argumente aducem spre a judeca textele și a se apropia de intențiile lirice ale autorului? Continuând să admir încântarea excesivă a lui C. Cubleșan, voi întreține aroganța care distorsionează ordinea literară și virtuțile artistice și estetica textului poetic ambiguizat. Multiplele lecturi și adnotări ale volumului Solitudini mi-au configurat niște note de lectură, care reprezintă ”o judecată” impresivă asupra celor 100 de poezii.

”Fantoma cititorului”, spune Umberto Eco, se strecoară în sub-text și îmbogățește semnificațiile (”productivitate textuală”), prin inițiativa de determinare a unor sensuri imprevizibile. Mai ales în cazul liricelor, abundența metaforică întreține ambiguizarea, lăsând cititorului libertate suficientă de implicare. Experiențele de viață afectivă ale lui Ionuț Țene sunt aglutinate sub semnul ”solitudinii”, înțeles ca ”singurătate, izolare”, după cum poetizează în lirica (nu îndrăznesc să folosesc termenul ”poem”) cu același titlu, prima în volum, deci întreține aura unei ”arte poetice”: ”Se reîntorc himerele acasă/ Focurile tristeții părăsesc băieții cuminți/ Oamenii răsucesc ceața solitudinii/ Și orbii nu mai văd ochelarii fumurii/ Au plecat păsările cuvintelor emigrante/ Din raiul căzut pe partea cu uzina de fum// Vorbele tăcerii sunt acum cântecele noastre …, scriind apoi despre ”ruinele unei păci”, ”depărtarea apropierii”, ”suflet ca velă firuită” ori despre ”cuvintele (ce) întind aripile chemării neștiute”.

Urmând șirul cuvintelor orânduite în cele 100 de poezii, un cititor rămâne șocat de răsucirea cuvintelor în piruete rebusiste, alimentate de disimularea, prin deturnare, a sensurilor. E nevoie de un efort vrăjitoresc pentru a dibui în această vitrină manieristă înțelesuri mesajelor subtile. Am identificat două modalități prin care climatul liric alcătuit de Ionuț Țene poartă sugestii metaforice: utilizarea oximoronului (sensuri ce se exclud) și a catahrezei (combinarea de sensuri improprii).

Prima categorie predomină: ”ninge în alb și negru”, ”ierni fierbinți”, ”înot într-un soare de gheață fierbinte” etc. Catahreza este considerată un fel de metaforă ștearsă, în care se combină sensuri ale unor cuvinte, care, în limbaj logic, n-au nicio semnificație: ”plopii îndrăgostiți rătăcesc în pielea goală”, ”aerul e pătrat”, ”ploaia își spală fața cu fire de nisip”, ”norii umblă pe stradă îmbrăcați”, ”într-o noapte, dimineața s-a dezbrăcat de cămașa de noapte”, dar și ”orașul a spălat albul cu cel mai bun negru de fum” sau ”dimineața aceasta taie lungi felii de ceață pe pâine”. Aparent, asemenea expresii nu sunt purtătoare ale unei aureolări metafizice, refuzând cochilia unei blagiene metafore revelatorii ori plasticizante. Dar, în ansamblul unității poetice, autorul încropește alcătuiri emoționale de artă rafinată, în care câteva cuvinte (lup, vultur, floare de colț, zăpadă, piatră, stepă) plutesc deasupra metaforizării: ”Sunt poetul frunzelor risipite pe iarba metaforelor/ unde tăvălesc primele raze ale ceții/ buzele crude ale uitării// Unde silabe șoptesc spini”/ (Spini).

(Demarez o nouă lectură a volumului, cu intenția de a regăsi legătura dintre conținutul celor 100 de poezii și titlu. Observ coperta de un albastru spălăcit (cer și apă), pe care staționează o barcă de pescar, cu vâslele abandonate, sugerând singurătatea, tristețea, solitudinea. E nevoie să caut dâre poetice dincolo de aparență, în adâncul lucrurilor, al cuvintelor, al sentimentelor).

Absența punctuației, dezorganizarea sintactică, hazardul morfologic întrețin impresia de improvizația unui gongorism căutat, de încâlcire intenționată în ordinea logică a înțelesului cuvintelor. Resimt că fiecare poezie mărturisește o experiență de viață, că fiecare clipă devenită cântec s-a închis în ambalajul semantic al cuvintelor. ”Dumnezeu nu are cont pe facebook”, ”dragostea și școala au devenit online”, magazinele sunt închise etc., făcând ca ”singurătatea să devină cea mai cumplită boală”. Imaginea cotidiană a stării de urgență pare un coșmar: ”Suntem morții care se plimbă în cerc/ cu o mască pe față/ și un pistol mitralieră la colțul străzii/ Acum toți oamenii cer singurătatea/ să fie zombi/ Singura aventură a cunoașterii permisă/ este descoperirea farmaciei din cartier…// Noi am inventat fericirea să ajungem acasă/ cu un kil de făină și o plasă plină de frică”…/ E dificilă lectura celor 100 de texte îmbrăcând tiparul logicii. În cutele sufletului unui poet (cum este cazul lui Ionuț Țene), sălășluiesc mândrii și orgolii, momeli și stupoare, decepții și străluciri, aleanuri elegiace ori tulburări calofile. Bovarismul poetic întreține o hoinăreală a minții, care tulbură limbajul dându-i lustru, pedanterie și aroganță. Poetul Ionuț Țene propune trucuri lexicale, scormonind sub coaja cuvintelor spre a da sensurilor noi adieri, iar emoțiilor capătă o altă formă de indulgență.

Volumul Solitudini emană un parfum de anticalofilie. Autorul propune o formulă îndrăzneață de a da experiențelor cotidiene înfățișarea lirismului. Un moment emoțional al unei clipe cotidiene devine o sugestie, iar Ionuț Țene caută cel mai potrivit loc de a-l privi și a-l descrie altfel decât l-ar fi făcut altcineva. Maniera sa proprie de a scrie ca pentru sine despre percepția unei realități care-i tulbură echilibrul psihic și confortul clipei dezvoltă în cititor un admirabil spectacol de imaginație și fantezie. La finalul acestor note de lectură, mă alătur criticului literar Constantin Cubleșan, susținând maturitatea scrisului poetic a lui Ionuț Țene, precum și virtuțile acestui volum care îndeamnă la contemplație într-un timp al singurătății, zguduită de ”un fior oarecum vătuit”. Îndemnul la lectură seamănă cu ceremonia participării la o experiență literară și emoțională.

Anton ILICA