Singurătate, izolare…precum barca sau lotca singură, cu rame, în zare. Lotca construită de Adam și care așteaptă să nu moară. Cât de frumoasă și trupeșă, și arcuită, și ușoară, și grea pe uscat pare a fi această barcă care așteaptă să înainteze pe apă, barcă pe care Adam a gândit-o în timp și a construit-o în imemorabile vremi ca pe o perfecțiune a creației timpului său și structurată să plimbe, să lucreze pe apă… Un titlu atât de sugestiv, la fel coperta, o carte plină de sugestivitate care ne prezintă un creator deloc singur și izolat, ci mai degrabă un creator de cântece, de tristeți, ca bocete din anturajul biblic, din anturajul călătorului Moise la marginea vieții cu bariera pusă, interdicție, de a intra în Canaan… Solitudini. Imposibilă destinație, imposibilă întoarcere în cetatea în care adastă himere gri și albastre, himere palpabile și morgane. O lume a băieților cuminți, netriști, pe străzile imperiale învăluite în ceață, ca nori răsfirați care așteaptă să fie torși, lume a celor cu ochelari fumurii care ascund orbite goale, străzi cu cer acoperit de nori fără păsări alcătuite din cuvinte parcă, toate, și sus și jos, fiind parte dintr-o uzină de fum.

„Vorbele tăcerii sunt acum cântecele noastre” un vers cât un poem, deceniu al schimbării de secol, mileniu chiar…Un drum înainte, dar mai ales înapoi, fiind drumul ales al Revoluției noastre în care „dragostea făcută pe furiș între ruinele/ Unei păci care anunță depărtarea apropierii” și mai departe „Cuvintele întind aripile chemării neștiute.” („Solitudini”) Da, aceasta este poezia care deschide volumul lui Ionuț Țene, cu același titlu, „Solitudini” și care ne transmite starile poetului în această lume a anilor 2021 în care inceritudinea pentru ziua de mâine este marea dramă care îl macină, incertitudine pentru ziua de ieri generic vorbind, care a reușit să o mutileze pe cea de astăzi transformând-o în dezastru…Volum de versuri apărut în anul 2021 la Cluj Napoca, la Editura „Ecou Transilvan”.

Citim poezia „Dragoste de zăpadă” și descoperim în albul pur, și în dedesubtul orașului pierdut între fulgi, atâta negru de fiori, încât nu poate fi dragoste mai sfâșietoare și respirație mai pură ca a diamantului în această lume acoperită de zăpadă….Răsuflare în buchet de gheață „Ce stinge lumânarea unei iubiri înghețate”, întotdeauna iarna, plină de alb, timpul părând ostenit și culorile din tablouri par răvășite, chiar depășite…„Inimile încremenite aleargă timpul obosit/ Într-un tablou impresionist/ Revărsat de troiene/ Peste ramele dezgolite”. Înșelăciune mare, astăzi, oamenii se ocolesc unii pe alții, cei care mai au curajul să iasă din casă, când se întâlnesc se lovesc cu cotul: și ei spun că nu se ating, că-și dau binețe…Timpul când îi vede își ascunde fața – nu vrea să vadă-trece furios peste ei, lasă riduri adânci pe față și le dictează ca un tiran ce este: „Doar această zi fără mâine și ieri” este astăzi, doar această zi și câte mai urmează veți trăi-o „Fără o frângere de pâine și pahar de vin, la cină”. Anotimpul sau „Toamna merge tot mai grăbită pe sârmă” iar pe masa goală curg fără rost coloanele din Festivalul de la Rio, tot goale și „Pe ritmuri de samba”…Astăzi nu ne-au mai rămas decât „lacrimile care absorb transpirația lunii/ După noaptea de dragoste fierbinte/ Cu cerul înstelat.” („Înșelare”)… Un poet pătimaș după entropia zilelor care nu mai există, care au fost și care chema lumea în stradă să sărbătorească și nu să plângă!

…De ce vrei să-l înșeli, Abel, pe Domnul și să-i oferi ofrandă numai carne de miel, ar fi spus Cain…înainte de a-și ucide fratele, și de ce? doar pentru a câștiga simpatia Domnului? Un poet cerebral dar în rezonanță totală cu timpul care tace și fuge, nu spune nimic Naturii ființă care nu dă socoteală nimănui din care cauză poetul suferă și scrie…„Tăcerea”. „Tăcerea nu este aur și nici plumb”…ci doar atunci când Natura vorbește, se exprimă prea mult. Și stâncile pun capăt infinitului, depărtării și cascada își varsă prinosul în mrejele uitării, da, ci doar atunci când simbioza dintre om și pământ există prin aceeași gură arsă a „pământului plâns”, tăcerea, da, este precum „Liniștea, furtună albă în roche de seară” în impresionistele note care se scurg dintr-o pianină din care nu se aude nimic, ci doar clapele albe se văd mișcându-se în ritm, fără ca degete să joace pe ele.

Poezia lui Ionuț Țene nu este numai prezentarea, crearea unei stări poetice, ci o înșiruire dintre acestea reușindu-se acea IONUȚ ȚENE: „SOLITUDINI – O SUTĂ DE POEZII” îngemănare dintre material și spiritual, la fiecare pas, nenumărate semne și însemne, sensuri, trăiri poetice specifice unui început de secol XX, ceea ce face din creator un poet teribil! Care nu stă o clipă pe loc și care scoate din el cât pentru o cohortă de poeți. Teribil poet născut, crescut din teribili poeți!! „Ce tristă și lungă e linia vieții, poete/ Cad stele răpite defrumusețea imaginii/ Pe roibii stepei agățate agățate umbre căzătoare/ Vocea depărtării înserate doare…” („Așteptare”) Iată oniricul, stare între trăire și netrăire, posibil între viață și moarte, între putință și neputință,desigur îmbogățit de simbolismul mai vechi decât este timpul adamic… „Spunem că venim și nu ajungem/ Zburăm și stăm prin veșnicia locului/ Venim, deși nu învingem/ /Iubim fără să vedem inima din treceri/ Floarea timpului ofilește întoarceri” („Alergare”).

Înaintând în lectura volumului ne apropiem de zona centrală, fierbinte, și era de neconceput ca strea poetică a autorului să nu fie influențată de pandemia care ne supără de aproape doi ani! Normal, plăcerea noastră, cei care suntem făcuți din același aluat, să fim solidari cu el, teribilul poet, care, iată, explodează în ritmuri și tonalități nemaiîntâlnite… Patria este „frumoasa părăsită” fiindcă a fost scoasă la vânzare!… iar noi, aici sub Cozia, pe malul drept al Oltului, ne plângeam numai știm cui, că, în anul două mii doisprezece, statul ne-a fost vândut…Guvernul! …Am devenit „termometre ce măsoară febra roboților/ Rămășag pentru singurul/ Orb surd și șchiop dezmoștenit/ Să asculte cântecul lugubru al lupilor/ În fața țării sfâșiate de pradă” („Distopie”). O lume imaginată și negativă. Da, ne amintim de „Mașina timpului” a lui G. H. Wells, de ce nu, și de „Fahrenheit 451” cartea lui Ray Bradbury.

Așteptam aceste versuri ale protestatarului poet, cum spuneam, teribil! Care îmbracă această realitate dezbrăcată, de afoni și nepatrioți, așteptam aceste imagini care, asemeni bătrânuluii carusel învârtit „în jurul unui ax ruginit”, vorbesc despre tot ce este mai rău în prezentul acesta căruia, iată, i-a venit timpul să poarte mască…„cu parcuri golite de memorie”, cu „iarbă din plastic”, cu „depășiri necontrolate” de fum; vai, vai cu „fetele care se transformă-n femei” – țâțoase și arătoase și care plimbă cărucioare duble cu gemeni… („Caruselul”) Ce nenorocire a cuprins omenirea, bătrâna Europă să nu mai știe ce este acela căruia îi spunem rai! Căci numai noi „De la Nistru până la Tisa” mai cultivăm în grădini mere, cireșe, gutui, mai creștem găini, mai creștem cai! Așa suntem noi, poeții!…să considerăm că tot ce-i al nostru, este rai! Și totuși, poetul teribil nu greșește: spus-am numai noi, că mai avem mere în rai… „În livada aceea de coloane infinite/ Cel mai curat măr mușcă sufletul ciobanului/ pictat ca o grădină de Nicolae Grigorescu/ În cel mai impresionist tablou înrămat/ De apele nostalgice ale Dunării, Tisei și Nistrului… („Colț de rai”) După cum constatăm în poezia lui Ionuț Țene, metaforele abundă se țin lanț una de alta din care motiv nu vedem în nici un loc, cumva, exprimarea prozaică…Metafore create în lexical nostru curat cu expresii și cuvinte latinești, atât de latine și dintr-o bucată și fără sensuri multiple, încât nu mai știm care dintre noi și restul popoarelor din jurul Romei sunt mai aproape de cuvintele lui Dante și…Vergilius…Sensuri multiple, da, create de metafore!!…„Sălbaticul aer aruncă brațele vântului/ Chemarea lupilor dintre mesteceni/ Zi dezbrăcată de lună” („Goliciune”). Doamne, trebuia să ne dăm seama că trăim în 2021, an care urmează după 2020, ani în care românii asemeni țiganilor spun, dar nu se revolt, că libertatea noastră este cea mai frumoasă, și estetică, și căutată bogăție a naturii umane… „Așezat lângă colivia goală a canarului/din care triluri seducătoare aud memoria ștearsă/ Despre libertatea care și-a luat zborul/ Atât de înălțător/ În timpul perfect dedicat binelui nostru/ Când fereastra uitată deschisă este o crimă/ Despre oameni în uniformă”. („Izolare”)

Încet dar sigur până mai acum un an, doi, rapid în timpul de astăzi ne apropiem de esența timpului: poezia „Minunata lume”; lume pe care ne-au tot promis-o unii obișnuiți să vorbească numai la viitor!…Cât de minunată!…încât astăzi să plângem, să ne minunăm uitându-ne în oglindă. Noi adăugăm, desigur, de la noi, prețuind poetul: chiar trebuia să ni se întâmple asta? La început de mileniu III? Să trăim ca frați lovindu-ne cu cotul și cu „mască chirurgicală” peste gură și nas? „Buzele tale au gustul unei măști chirurgicale/ Ce operează inima poveștii fără sfârșit/ Privirea apocalipsei spală lumina lunii/ De zgura oricărei interogații”… „Nulla paga il pianto del bambino/ a cui fugge il pallone tra le case.” Două versuri din poezia „Felicita’ raggiunta, si cammina” de Eugenio Montale. Ni le-am amintit, acum, citind poezia „Lacăt pe parcul copiilor” din volumul studiat și semnat de Ionuț Țene și credem, că nu este o mare deosebire între poetul teribil de la Cluj Napoca și generația lui Montale…Noi l-am citit prin anii ”70 într-o traducere de Tudor Arghezi…Vedeți ce lume am trait noi? Și ce lume trăiesc acum, alții decât noi? Transfigurarea plânsului unui copil care pierde mingea cu care se joacă între scările blocurilor de locuit și tristețea parcului cu lacăt închis să nu se joace copii din cartier…Păi cum să se joace dacă nu merg la școală…Stați să vedeți că acuși îi vacinează și pe copii!…cât de curând, dar nimeni nu promite scoaterea măștii de pe față măcar pe trotoare. Normal, fiindcă trebuie să fim proști!…doar noi singuri ne-am dat aceste pensii nesimțite în raport cu salariul modificat ori de câte ori a fost nevoie peste noapte! Dar să citim în continuare această poezie semnată de poetul declanșat, care își trăiește timpul obsevând ceea ce este mai rău după 23 August 1944 și care ni se întâmplă nouă chiar acum, după 2012… Repetăm, lucrurile trebuie căutate, adevărurile, încă de atunci, de când nu mai avem stat! Vai, vai, rușine să vă fie nemernicilor să ne despărțiți pe noi cei de 65 de ani de copiii și nepoții noștri…Într-o târâtură de țară în care și copiii, și nepoții, nu pot trăi în marea lor majoritate fără părinți și bunici! Uitați-vă în jurul vostru și spuneți-ne dacă mințim!?

„Copiii își vizitează clandestin bunicii/ Hoții și vardiștii au devenit istoria asfaltului/ Care sare șotronul/ desenat cu clor/ Nu mai știu dacă este zi sau noapte și lună”… Chiar așa am ajuns, cei de aici de sub Cozia și de pe Valea Oltului, fără curaj și speranță, precum cei ca noi din orașul de pe Someș, din capitala a doua a țării, Cluj Napoca…noi și mai proști, căci numărul de milițieni l-a depășit pe cel de cumpărători din supermarchete; și glumeți, și trădători, cum ne spun mai toți cunoscătorii de popoare căci noi am fost primii la ras din fața luminii soarelui, și găinile!, și porcii!, în gripele porcine și aviare, în timp ce alții se prefăceau…Ai noștri, și atunci în combinezoane sucind gâturile la frumoasele noastre păsări fără asemănare, găini, și atunci acești nenorociți, umblând mascați și în combinezoane albe ca halatele lor de dedesupt, să nu li se strecoare virușii între picioare…Mare răutate este în acest popor, răutate care vine chiar din interior și nu dinafară!… „Văd roboții pe stradă/ Cu pistoale și procese verbale/ Care sancționează aerul/ Pe care-l respire umbra morții/ Și teama unei plase goale cu alimente/ de la magazinul din colt închis de ceva vreme” („Ordonanță”).

Vreau să mă opresc, să citească fiecare cartea, căci mai bun de citit, altceva, acum…nici vorbă! Dar mai am aici o notă la poezia „Pandemie”: minunată poezie, minunat popor, minunată pandemie, ursul este veșnic mâncăcios și tot așa de mincinos…mor, mor, mor! Ce rușine ne este de noi înșine văzuți de undeva de mai sus, poate chiar din ceruri!… „Ne rupem de cer la ordin/ iar isteria umblă în pielea goală pe stradă/ Râzând de molima noastră/ Care deja și-a făcut culcuș în inimă”…O carte care se înscrie în rândul cărților de mare valoare apărute chiar în acești ani de răstriște și jale pentru oamenii simțiți și despre care am avut și noi onoarea să scriem în fiecare număr, lună de lună, în cele patru reviste de cultură scrisă, sfidând pandemia și restricțiile care s-au impus în isteria globală pandemică și pe care românii care ne conduc, nu au vrut să rateze ocazia unei afirmări mondiale! Mai mult decât globale, așteptând bani și iar bani dați de pe mană întru propășirea daco-românei noastre… națiuni!

Petre CICHIRDAN,
Revista ”Povestea Vorbei” (Râmnicu-Vâlcea)