Excepțiile de la Roland Garros

Marea sărbătoare de la Roland Garros a marcat revenirea lui Roger Federer pe arenele marelui turneu după doi ani de absență datorită accidentărilor. Am avut în față din nou artistul neasmuit al tenisului. El realizează niște partide unicat, fără echivalență. În meciul cu Marin Cilic, de pildă, a făcut o paradă de lovituri de o mare frumusețe, a jucat ghemuri perfecte, așa cum nu mai vezi la nimeni. Ce înseamnă ghemuri perfecte? Pentru mine înseamnă un joc natural, un balet al mișcărilor fără efort, firesc, artistic. Pentru comentarori ca Wilander sau cei de la Eurosport înseamnă lovituri puternice și precise. În nici un comentariu nu am întâlnit cuvântul plăcere, naturalețe sau armonie, cuvinte ce țin de sfera artei. Nici măcar cuvântul ludic. Nu, fiindcă toți plasează acest sport în zona agresivității.

Ei nu-și explică, bunăoară, cum Iga Swiatek poată să învingă fără drept de apel o jucătoare experimentată ca suedeza Peterson. Sau dau drumul la aceleși cuvine, „puternic” și „precis”. Însă cheia victoriilor lui Iga este naturalețea. Datorită naturaleții, ea schimbă mereu jocul, nu se repetă, instinctul și gândirea o duc la variație. Numai varietatea le derutează pe adversare, care folosesc numai lovituri „bombă”, precum Sabalenka. Cum a pierdut vedeta Belarusului meciul cu rusoaica Pavlyuchenkova? Datorită agresivității. Loviturile de torpilă au dus-o la o serie interminabilă de greșeli neforțate, din care a rezultat la un set-bombă: 0-6 pentru ea! S-a bătut singură. Cu lovituri puternice nu ajungi departe, trebuie să le combini cu unele tactice, cu schimbări de ritm, cu elemetre de fantezie artistică. Or asta face Iga Swiatek.

Turneul a avut parte în acest an de doi artiști, Roger Federer și Iga Swiatek. Păcat că Roger s-a retras după trei meciuri de mare frumusețe, dar s-a retras la timp, în fața lui Berrettini, care i-ar fi pus capăt parcursului. Roger a acuzat faptul că refacerea lui după trei operații nu-i permite în continuare un efort maxim. Se ve reface și-l vom vedea la Wimbledon. Așa trebuia să facă și Serena, care îl consideră pe Federer cel mai mare tenismen al ultimelor decenii. După trei meciuri câștigate, a pierdut în optimi la Rybakina. Ceea ce a făcut Federer, trebuia să facă și ea, să se retragă, mai ales că juca cu un picior bandajat. La acest nivel, nu trebuie să mai aspiri la succese și bani. Dar Serena joacă în continuare agresiv, iar Federer de plăcere. La el totul e artă, spectacol, la Serena e chin. Mingi ușoare, date lateral, la doi metri de ea, nu le mai poate ajunge.

Din sfera tenisului spectacol face parte și românca Sorana Cîrstea, o „Sharapova a României”. E greu de crezut că această jucătoare senzațională nu a avut un alt destin în tinerețe! Are toate calitățile unei mari jucătoare. E din categoria jucătorilor-artiști. În meciul cu Daria Kasatkina a dovedit că poate controla tactic jocul, iar arta ei constă în varietate, în îmbinarea loviturilor precise pe fundul terenului cu ruperile de ritm la fileu. Iar pe serviciul secund al adversarei, se plasează în careul mic și o executa din primul retur. Splendidă gânditoare, care face un tenis de plăcere, toate loviturile ei sunt de o naturalețe cum numai dincolo de tehnica superioară se poate realiza. Dacă e validă fizic, ea poate învinge orice jucătoare din WTA.

Și e suficient să o comparăm cu Ana Bogdan, o altă jucătoare nedreptățită de locul pe care îl ocupă în clasament (102 WTA). Ana a făcut cu Paula Badosa, speranța tenisului feminin spaniol, considerată o nouă Sharapova, un meci antologic, dar nu a câștigat, fiindcă ea practică stilul agresiv și partida a durat aproape 3 ore, iar fizic a cedat. Putea s-o învingă pe Paula, a avut și o minge de meci în setul doi, iar în setul decisiv a condus cu 4-2, dar stilul agresiv a învins-o. Ea nu a introdus varietate, nu a combinat loviturile în forță cu nici o altă execuție din zona plăcerii. Și Badosa, care are resurse superioare, s-a angrenat în acest joc agresiv și a rezultat un spectacol de mare luptă, care pe care, ca o bătălie pe viață și moarte. Consumul fizic și nervos a fost supraomenesc, epuizant. Puțin i-a lipsit Anei pentru a puncta victoria în acest meci memorabil. Iată un exemplu de partidă în care se simțea nevoia unei reuperi de ritm, de stil. Dar nu a venit. Lupta a fost ca de corrida. Și Badosa s-a dovedit un taur furios. Nu-i venea să creadă că meciul s-a terminat și că ea a învins.

Dar ceea ce nu a reușit Ana Bogdan, a reușit slovena Tamara Zidansek (ea a eliminat-o și pe Cîrstea), care a dovedit nu numai rezistență fizică, dar și ruperi de ritm, precum mingi scurte, care au surprins-o pe Badosa, care deocamdată joacă precum o „batoză”, fiindcă ea prectică un joc în forță, se bazează numai pe lovituri și schimburi puternice, iar unele, normal, își greșesc ținta.

Jucătorii mari știu să câștige ultimele două ghemuri după un maraton de 3 ore sau chiar de 5 ore, precum Fokina în meciul cu tenacele norveg Ruud. Cum a terminat? Păcălindu-l cu o scurtă și cu un serviciu din mână, rară lovitură, n-o mai întâlnești nici la maeștri.

Restul jucătorilor aleargă înnebuniți după puncte, după jocuri în forță, care să-l „distrugă” pe adversar. Aceste „demolări” nu țin de sport, ci de rațiuni extra-sportive, pecuniare.

*

Turneul de Grand Slam de la Roland Garros a adunat forța mondială a tenisului, valorile momentului, apoape fără excepție. Și ceea ce am scris despre Australian Open s-a adeverit, adică presiunea noului val și a jucătorilor second hand asupra jucătorilor de top a fost nimicitoare. În special la fete, tinerele le-au trimis imediat la plimbare pe jucătoarele consacrate. Excepție face Naomi Osaka, care, după ce a declarat „silenzio stampa”, a fost amendată cu 15 mii de dolari și s-a retras. E limpede că presa nu face bine unor jucători. A intra în viața lor, nu e potrivit. Naomi este o introvertită și e deranjată de o presă agresivă. Dar ea nu a fost înțelasă și s-a retreas, declarând că nu vrea să facă valuri și că atenția tuturor trebuie să fie îndreptată spre tenis, spre jocuri, nu spre ea.
Într-un Grand Slam cel mai interesante sunt primele jocuri, fiindcă aici se vede balanța valorilor și apar surprizele. Și după primul tur au fost eliminate pricipalele favorite, iar unele aproape ridiculizate, precum Muguruza de către tânăra ucrainiancă de 18 ani Marta Kostyuk. Semnificativ a fost și meciul dintre Serena Williams și Mihaela Buzărnescu. Serena a făcut eforturi disperate să nu piardă. În setul decisiv, Serena s-a întecut pe sine, a jucat aproape perfect, ca în tinerețea ei. Acest set îl consider antologic, prin câteva ghemuri jucate fantastic de ambele jucătoare. Mihaela s-a dovedit o mare luptătoare, a salvat câteva mingi „imposibile” de pe fundul terenului, apoi a dominat câtreva schimburi de mingi la fileu. Spectacol rarisim, cum n-am mai văzut la turneele de Grand Slam, cu mingi spectaculoase, joc la care ambele sportive au participat și cu inima, nu numai cu racheta. Și ele însele erau fericite de frumusețea schimburilor unor astfel de mingi. Rar se poate vedea o Serena care râde în timpul jocului. Aici bucuria a fost de nota zece. Splendid meci. Mihaela a fost și ea la paritate cu învingătoarea.

Jocuri de excepție am văzut și la sârboaica Krunic, la amercianca Kenin, care a ajuns să facă direct punct din returnarea mingii primită direct din serviciu. Și-a reglat tirul numai pe un joc agresiv. Așa credem până la meciul cu Sakkari, când jocul agresiv i-a făcut figura și a ratat ca o amatoare! A fost o mare deziluzie, ca, în general, toată prestația americancelor care, cu excepția adolescentei Gauff, au decepționat pe toată linia! Dar și Gauff ne-a arătat în sferturi că e departe de clasa unei jucătoare de top. Ele au fost excepția negativă. Excepția pozitivă au fost jucătoarele est-europene, slavele, în special Azarenka, Pavlyuchenkova, Zidansek, Rybakina (21 de ani, Kazahstan, născută la Moskova), care a elimnat-o pe favorita Serena Williams. La băieți i-am aplaudat pe Berrettini, Fokina, Ruud, Alcaraz, un tânăr spaniol în vârstă de 18 ani, foarte agresiv, dornic de suiș. Deși învingători, Medvedev și Tsitsipas rămân niște roboți, așa cum au demonstrat și în meciul direct, disperați după puncte, morți după câștig, lipsiți de fantezie, mereu crispați, încruntați, incapabili de lovituri artistice, pe care este foarte greu să-i mai urmărești.

A fost un turneu avertisment în care jucătorii de top au fost repede eliminați (mai ales la fete), iar tinerii au arătat multă personalitate. Jocuri splendide ne-au arătat Swiatek, Gauff, Kenin (primele jocuri), Kostyuk, Zidansek, Rybakina, Badosa, Krejcikova, româncele Cîrstea și Ana Bogdan, Ruud, Fokina, Berrettini, Koepfer, Sinner sau Musetti, care l-a dus la insomnii pe Djokovic în prmele două seturi, ca apoi să cedeze total, până la epuizare (s-a retras la finalul setului decisiv, când nu reușise să mai câștige decât un ghem în trei seturi!). Asta este lecția lui Djokovic, el pierde primele două seturi, apoi dovedește că este imbatabil. Dar pe el și pe Nadal îi ambiționează eșalonul secund, mai ales noul val, care aduce frumusețea tenisului de plăcere.

Etalon a fost meciul Iga Swiatek – Marta Kastyuk. Ambițioase jucătoare, talentate. Precizie, mobilitate, varietate. O luptă de adevărate atlete ale tenisului. Spectacolul tinereții, ca doi mânji în manej. Deși a pierdut, deocamdată, Kostyuk a arătat că va fi marea campioană de mâine. Aceste două jucătoare sunt la mare distanță de restul plutonului.

Și mă gândesc la caricaturia de meci Gauff-Krejcikova, din sferturi. Cum de a ajuns un turneu de Grand Slam la asemnea amatorism? E o rușine pentru jucătoarele de top, să lipsească in corpore din faza superioară a turneului, care a ajuns pe mâna slavelor – top 40 WTA!!!!

Dar cea mai Mare excepție a turneului a fost prăbușirea lui Iga Swiatek, favorita pariorilor, care a renunțat la jocul de plăcere și a devenit o jucătoare a jocului agresiv. Cine o fi învățat-o un lucru așa de prost? Și în meciul cu Sakkari, o adevărată atletă a Greciei, cu o figură de Electră, a pierdut lamentabil. Maria Sakkari s-a dovedit superioară la toate capitolele, serviciu, schimburi de mingi, greșeli neforțate, varietate, fiindcă Iga de ieri, cea cu schimbările de ritm, cu scurtele antologice, a murit, a apărut o jucătoare ca toate celealte, de duzină, cu un car de greșeli, moartă după lovituri-bombă și puncte discutabile (arătate cu degetul la dispută cu arbitrul)! Ce jucătoare mare a pierdut tenisul artistic!

Dar a aparut o compensație, o luptătoare de excepție, cum nimeni n-a mai văzut, toți au rămas mască. O cheamă Barbora, e cehoaică, ani de zile vedetă la dublu, care a venit aici după ce a câștigat trofeul la Strasbourg – a bătut-o în finală pe Cîrstea, da, e ea, Kerjcikova, cine ar fi crezut că poate să câștige semifinala cu Sakkari de două ori? Marea problemă a turneului de la Roland Garros este lipsa lui Mr. Hawk Eye, francezii se încăpățânează să rezolve punctele disputate cu degetul. Un jucător contestă o minge, iar arbitrul de scaun vine și indică unde a căzut mingea. Așa și la meciul Krejcikova-Sakkari, o minge de meci pentru Barbora, la 8-7 pentru ea, pe care Sakkari o trimisese afară, așa cum a arătat Mr. Hawk post-meci, arbitrul de scaun s-a deplasat fuguța la fața locului și a spus că-i bună, deși arbitrul de linie arătase că e afară. Adică i-a dat punctul lui Sakkari. Care a egalat. Și ce era să facă Barbora? A înghițit și a continuat să facă ceea ce știe ea mai bine, să lupte. Și a mai avut încă patru mingi de meci, reușind până la urmă să câștige cu 9-7 în decisiv, după ce Sakkari a condus cu 4-0 și 5-3. A fost eroică revenirea ei, felul cum a știut să lupte, cu o tenacitate ieșită din comun, pe care i-a insuflat-o în copilărie profesoara ei, Jana Novotná, marea campionană cehă. A fost o partidă de antologie, care a durat 3 ore și 17 minute. Și Maria Sakkari a fost un erou, o luptătoare la fel de tenace, venea ca favorită după ce a produs marele surprize ale turneului feminin, le-a eliminat pe favorite, Kenin și Swiatek, după cum și Barbora făcuse curat pe linia ei, le eliminase pe Svitolina, Stephens și Gauff. Și mai trebuie adăugat ceva fantastic, împreună cu Siniakova, Krejcikova a ajuns și în finala de la dublu fete, pe care au câștigat-o.

În cealaltă semifinală a reușit să „strălucească” Pavly, cum îi spun comenttorii lui Pavlyuchenkova, jucătoare fără nici un palmares, fără nici un titlu WTA, dar care, tenace, a lăsat la vestiare toată elita tenisului feminin. Ea a reușit prin modestie, în primul rând, și fiindcă joacă un tenis normal, ca în manual, fără să strălucească prin nici o lovitură. A fost un turneu al slavelor, cel puțin pentru ea, care în ultimele cinci partide a eliminat numai estice. Apoi experiența și-a spus cuvântul. A dominat meciul cu Zidansek, care venea ca favorită după partida cu Badosa.

Finala nu prea a avut istoric, Pavly a fost figurantă în primul set (1-6), dar în setul doi și-a adus aminte că e totuși o finală de Grand Slam (6-2 pentru ea). S-a agitat, a ieșit din jocul convențional, a fost mai agresivă, a cerut și un „medical timeout” și a rezultat 6-2 pentru ea. Setul decisiv a fost mai dramatic, fiindcă Barbora a făcut suspans din orice minge. Ea când joacă de plăcere, parcă mângâie mingea, nu o lovește. E o campioană cum n-a mai fost, iar cuvintele ei de pe podium îți mergeau la suflet.

În finala de dublu, Krejcikova s-a întâlnit cu fosta câștigătoarea de anul trecut a Roland Garros-ului, Iga Swiatek, care a făcut pereche cu americanca Mattek-Sands. Excepțional joc, de mare clasă. Patru jucătoare frumoase într-o țesătură rafinată de schimburi de mingi, cu deplasări bine studiate. De pildă, Krejcikova acoperă fundul terenului, iar Siniakova e spiriduș la fileu. Meciul de dublu pare foarte mecanic, calculat. Dacă unul din competitori e slab, nu poate rezulta un meci frumos. Dar aici am văzut un balet în patru. A câștigat perechea cehă. Barbora a câștigat Grand Slam-ul de la Roland Garros și la simplu, și la dublu! Ea își înscrie astfel numele pe lista unei companii selecte, a jucătoarelor care s-au impus și la simplu și la dublu la Paris la aceeași ediție: Margaret Court (1964, 1965), Billie Jean King (1972), Chris Evert (1974, 1975), Virginia Ruzici (1978), Martina Navratilova (1982, 1984) și Mary Pierce (2000).

Și la băieți a fost un final strălucit, cu partide spectaculoase, la limita infarctului, care l-au făcut pe un Djokovic să urle ca în junglă după partida cu Matteo Berrettini. Dar în meciul cu Nadal, nu a făcut decât să ridice brațele și să-i îndemne pe spectatori să-l aclame, fiindcă i-a dat o lecție „invincibilului” Nadal. Djokovic s-a arătat hotărât să nu piardă, mai dornic de victorie, a fost mai mobil, mai concentrat și mai inspirat. Se uita umit la ticul scărpinărilor lui Nadal, la fiecare serviciu și primire. Spaniolul parcă e la un ORL original, fund, nas, gât și urechi. Mai mult de jumătate din timp se pierde cu aceste „psiho pregătiri”. Noli a câștigat cu 3-1, iar ulimul set la 2, fără drept de apel! Djokovic nu a mai făcut de mult o asemenea demonstrație de tenis total.

Coloșii Zverev și Tsitsipas au făcut și ei spectacol, dar Zverv s-a dovedit mai lent. Disprearea de a câștiga a grecului a fost satisfăcută. Dar finala a confirmat ce a spus Nadal: „Djokovic is best world’s player”. Tsitsipas a jucat excelent, dar Noli a făcut o demonstrație de supercampion, l-a lăsat pe adversar să câștige primele două seturi, apoi s-a jucat ca pisica cu șoarecele și și-a adjudecat celelalte trei seturi. A fost uluitor cum a știut să controleze jocul, cum îl făcea pe Tsitisipas să greșească. A fost o victorie nu numai de talent, de joc efectiv, dar și de tactică, de superioară cunoaștere a tainelor acestui joc magnific.

Sigur, viitorul este al noului val, care la Wimbledon va veni și mai înarmat, dornic de revanșă sau de alte mari surprize. Până atunci, să urmărim Euro fotbal, să-i vedem pe englezi cum îi bat pe croați, belgienii pe ruși sau olandezii pe ucrainieni. Și cum sărbătoarea europeană a ajuns și pe National Arena Bucharest.

Grid Modorcea