Roman despre Ovidiu, editura ePublishers, București, 2018. „Să nu lăsăm sufletul să tacă”. (Voichița T Macovei).

Un roman extrem de interesant despre puterea minții și a sufletului omului, prezentat excelent în prefața realizată de profesor Irina Grigorescu Pană.

Ovidiu este cunoscutul poet al Romei antice, despre care se știe că a fost exilat la Tomis în anul 8 d. Hr., unde și-a găsit sfârșitul. Nu se știe, însă, nici astăzi cu exactitate (în mil III), cauzele acestui exil care a avut loc din hotărârea împăratului Augustus. De altfel, chiar David Malouf spune subtil în cartea sa, fotografiind, prin metode ale artei psihologice, gândurile posibile (real-imaginare) ale poetului: „Împăratul a creat propria sa epocă denumită augustană. (…) Și eu am creat o epocă. Coincide cu a lui și există în viețile și amorurile supușilor lui. Pentru asta mă urăște.” (p. 31)

Personal, m-am gândit de ce oare, cunoscutul scriitor australian l-a ales, dintre toate personalitățile istorice exilate, pe Ovidiu…

Cartea ne aduce multe răspunsuri. Doamna Irina Grigorescu Pană ne avertizează de la început că aceasta „este rescriere imaginară a aventurii lui Ovidiu, la Tomis, un al poetului în exil prin care experienței traumatizante a dislocării și exilului i se recunoaște valoarea existențială și inițiatică. Trăirea unui într-o lume nouă și despărțirea de lumea cea veche, înseamnă implicit pentru cei exilați o sursă de creativitate sporită și formarea unei legături afective cu noua lor patrie”. (p. 7)

Tot în prefață găsim un alt element care se adresează deopotrivă atât sufletului cât și minții, ajutându-ne în înțelegerea semnificațiilor romanului. Globul pământesc este o imensă hartă care înfățișează toate lumile și țările, între care au existat și există mereu legături vizibile sau tainice. În felul acesta, doamna Grigorescu Pană ne inițiază în schema intrinsecă a romanului domnului Malouf: „Tomis devine astfel un simbol al Australiei, dar și al ținutului de pe marginea lumii, al locului de exil, spațiu al pedepsei și năpastei, care se va transforma în centrul lumii, ca odinioară Roma și Anglia”. (p. 14).

Cu adevărat așa este!

Naratorul este subiectiv, David Malouf devenind aici un alter ego al nemuritorului Ovidius Publius Naso. Stilul susține narațiunea analitică și psihologică, predominând memoria afectivă. Textul este deseori rupt. Prezentului poetului din Tomis i se suprapune, astfel, prin memoria involuntară, trecutul său de la Roma, viața de altădată. Compoziția, problematica pusă, ne determină să-l comparăm pe David Malouf cu celebrul prozator al modernismului românesc, Camil Petrescu.

Romanul este structurat pe cinci capitole.

Capitolul I începe cu descrierea satului numit Tomis, a Constanței românești din timpul împăratului roman Augustus.

O lume „de la capătul lumii”, pe care poetul Ovidiu se străduiește să o înțeleagă, să și-o însușească. Un ținut dezolant „unde timp de opt luni această lume este înghețată”, de parcă „asupra acestui ținut plutește un blestem polar”. (p. 20)

De altfel, unul din planurile pe care este ordonată acțiunea romanului este acela al anotimpurilor: iarna, primăvara, vara, iarna derulându-se cele mai grave și puternice întâmplări în viața poetului exilat.

Descrierea Tomisului ca „terra nullius” este realizată exemplar, posibil de a fi văzută ca pe o peliculă de film, ale cărei imagini te pot înspăimânta. „Priveliștea acestui loc îmi umple mintea cu aspectul său dezolant. Un șir de stânci desenat oblic pe fundalul cerului și marea plumburie, dincolo de ele”. (p. 20)

Ovidiu Publius Naso este nevoit să se adapteze acestei alte lumi, pe care nu o cunoaște deloc: nici oameni, nici obiceiuri, nici limbă. Eul lui se caută pe sine, în această câmpie nesfârșită, în care nu auzea decât „bătăile propriei inimi”. Este o transcendere pe care intelectualul/scriitorul/poetul de limbă latină, aparținând marii puteri a lumii antice este nevoit să o realizeze cu toată ființa sa: cu trupul, mintea, sufletul și duhul. Schimbările suferite în timpul acestei experiențe unice sunt colosale, iar David Malouf are puterea de cunoaștere pentru a le descrie atât de real, dar și de misterios în același timp. „Mi s-a învălmășit mintea la toate acestea. Cine poate ști mijloacele misterioase prin care trupul acționează ca să-și îndeplinească scopurile? ” (p. 108-109)

Adaptarea poetului de la civilizație la o lume barbară, de la bogăție la sărăcie, de la cultura strălucită a Antichității latine la miturile păgâne, devine pentru autorul David Malouf o provocare, care se transformă pentru cititori, în scântei de revelații privind viața omului, lumea în care el trăiește. Iar aceasta certifică, în ce-l privește pe scriitorul australian, o bogată filosofie și psihologie a vieții.

Lupta pentru adaptare, prin cunoașterea și însușirea ținutului Tomisului este mereu oprită de amintirile Romei. „Mergând să mă alătur celorlalți care îmi zâmbesc larg, îmi repet sunt roman, sunt roman și poet. Dar respirația mea scoate mereu din mine strigătul pe care îl poartă în lume și așa mă simt mai liber”. (p. 45) Totuși, puterea de a se adapta unei lumi atât de sălbatice îi este susținută marelui poet și de gândul că la Roma, viața politică era un joc pe care trebuiau să-l joace toți oamenii…

Libertatea exilului, conștientizarea intelectualului, a poetului îl ajută pe Ovidiu să accepte noua lume / viață, rămânând totuși, el însuși. Fascinația schimbărilor pe care trebuie să le trăiască sunt transcrise artistic prin multe procedee literare, dezvăluind capacitățile ființei umane de a se supune schimbărilor. E adevărat că realul se îmbină cu imaginarul, dar dincolo de ele, naratorul creează în această carte, o radiografie a vieții omului, a sufletului, a credinței sale, cu visele, dăruirile, și speranțele lui.

Personajele care îi sunt alături în această grea experiență sunt simbolice: copilul, bătrânul, femeia, tânărul. Dintre acestea, un rol special îl vor avea copilul și bătrânul. Bătrânul este reprezentantul lumii barbare, pe care poetul se străduiește să îl înțeleagă. Face, astfel, conexiuni între oameni, lumi și gândirile lor. Prin bătrân, Ovidiu cunoaște alți oameni ai satului Tomis, dar mai ales cunoaște obiceiurile acestor locuri, unde principala îndeletnicire este vânătoarea, și unde un rol special îl au visele și practicile șamanice în care oamenii cred.

Eroului cărții, (de fapt autorul), are, în singurătatea dar și libertatea exilului, o minte creativă, descoperind mereu enigmele acestei lumi. Foarte interesantă pentru noi este concluzia la care se ajunge mereu: viețile oamenilor se întrepătrund pentru că noi trăim aceleași întâmplări, acte, avem gânduri, vise care ne unesc peste timpuri. Și lumile și popoarele sunt la fel…

Astfel, eroul cărții participă la acțiunile organizate de bătrân, dar poartă în sine întâmplări asemănătoare, trăite cu zeci de ani în urmă la Roma, alături de fratele său.

Este aici un mare adevăr psihologic: creierul nostru adăpostește foarte multe lumi, de care nu suntem conștienți totdeauna.

Celălalt personaj, care este mult mai aproape de poet și alături de care analizează, simte, trăiește, descoperă valuri ale conștiinței, pe care nu le simțise până acum, este copilul. Simbolistica lui în roman este foarte vastă. Prin acest personaj enigmatic, David Malouf recreează, pentru cititori, adevăratele frumuseți și greutăți, dar și magii, vrăjitorii, descântece, sau făcături, din care este alcătuită viața unui om. Căci viața ne învăluie pe fiecare într-un mister anume, făcându-ne, uneori, să uităm cine suntem și de ce.

Cu ajutorul lui și a bătrânului, Ovidiu trece peste anii petrecuți la Tomis, peste iernile cumplite, verile amăgitoare. Cu o parte a sufletului fiind, însă, mereu la Roma!

Până la urmă, reușește să accepte, chiar dacă nu înțelege în totalitate, miturile și ritualurile păgâne din acest colț de lume. În finalul romanului (cap V) afirmă că „nu mai trăiește în vise”. „Am trecut dincolo de ele, în realitatea ultimă”. (p.127)

Reușește să înțeleagă și să vorbească limba acestui ținut.

Ființa copilului este enigmatică. Sugerează un simbol mitic ce ar aparține mai multor timpuri și lumi, pe care naratorul și personajul său se străduiesc să le deslușească. De aceea, nu se dezlipește niciodată de el. „Petrecem ore întregi privind lung unul la altul. Și nu am nici cea mai mică idee ce sentimente îl frământă. Nu arată nicio umbră de interes față de vreun lucru pe care îl fac eu, scriu, uneori mănânc. …privește fix dar nu vede…”. (p.69)

Totuși, scriitorul îi simte inteligența, îi simte sufletul. Este o simbioză extraordinară între poet si acest copil și tocmai de aceea nu poate renunța la el.

Dar, cine e acest copil? „Acum știu. El e băiatul sălbatic din copilăria mea. Care s-a întors la mine. El e Copilul”. (p. 54)

Adevărul, întrezărit prin țesătura imaginativă a romanului, este că acesta, în simbolistica sa, l-a ajutat mult pe Ovidiu să se integreze lumii necunoscute și barbare a exilului!

Psihologia vieții stă la baza tuturor întâmplărilor trăite de personajul romanului, iar experiența lui Ovidiu, poetul clasic al latinității, rămâne peste generații, un model de triumf asupra oricărui obstacol.

Meritul domnului David Malouf trebuie scos în evidență de două ori: pentru că ne aduce în față momente importante din viața unui mare scriitor al lumii; și apoi, pentru că a știut să găsească în experiența exilului, lecții despre adaptabilitatea omului la imprevizibilul existențial. „ Mă gândesc la visele mele. La acele nopți când m-am dus în somn ca să zgârâi pământul în căutarea propriului meu mormânt. (…) Am devenit curajos la bătrânețe. Sunt gata, în cele din urmă, pentru transformările pe care trebuie să le suferim atunci când acceptăm ca mădularele noastre să dobândească o formă nouă, ca pielea noastră să crape și să permită copacului să se nască sau fluturelui să ne părăsească…”(p. 123)

Intelectualul,/poetul ajunge să se adapteze acestei lumi, prin puterea minții și a sufletului, acceptându-i spectacolul vieții, de care se lasă cuprins!

E metamorfozarea finală a lui Publius Ovidiu Naso. De fapt, în el se intersectează două vieți: cea a Romei și ce a Tomisului, iar el, omul, știe să le trăiască pe amândouă așa cum destinul i-o cere, unindu-se, în același timp, cu viețile Marelui Univers. Aici găsim psihologiile abisale care zac în fiecare ființă umană. David Malof reușește să sugereze, magistral, ideea de întrepătrundere a lumilor în Universul infinit. „Când mă gândesc la exilul meu, o fac din perspectiva Universului. Când mă gândesc la limba care mi s-a luat, e vorba de o limbă mai veche și mai universală decât latina noastră. (..). Cândva mă gândeam că poate o să învăț să scriu în limba păianjenilor”. (p. 91).

Descoperim, așadar, în romanul domnului Malof o carte caldă, o lume caldă!

Poetul și-a găsit calea proprie, chiar într-un ținut straniu pentru el!

Peste toate experiențele, a triumfat viața!

Iar poetul a învățat lecția!

Real, imaginar, vis și adevăr, totul poate fi descoperit în viața fiecăruia dintre noi!

Descrierile cuprind pagini întregi, fiind plastice și deosebit de atractive, prin imaginile create!

Apreciem și traducerea realizată de Monica Botez, care ajută mult scopului cărții.

O CARTE DESPRE VIAȚĂ ȘI BIRUINȚA OMULUI!

Voichița T Macovei