În anul 2004 Ministerul Apărării Naționale a hotărât ca „Ziua Aviaţiei şi a Apărării Antiaeriene” să fie pe data de 20 iulie, ca zi unică pentru a sărbători, atât aviaţia militară, cât şi cea civilă, pentru a coincide cu sărbătoarea creștin-ortodoxă a Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, patron al forţelor aeriene şi al aviaţiei române (ales de pionierii aviaţiei din ţara noastră în 1913). Până în 2004, „Ziua aviaţiei” se sărbătorea la două date diferite: la 17 iunie şi la 20 iulie. La 17 iunie 1910 a avut loc zborul primului aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu. În amintirea evenimentului s-a marcat, la această dată, din 1994 până în 2003, „Ziua Aripilor Româneşti”. Prin sărbătorirea Zilei Aviației într-o zi de sărbătoare a unui sfânt biblic, această celebrare a aripilor românești capătă un sens, o mărturie și o mărturisire de credință. Cel care ”umblă prin nori” este o expresie a setei de libertate și a dorului de înălțare a omului spre perfecțiunea transcendentului. Sfântul proorocul Ilie Tesviteanul este unul din marii profeți trimiși de Dumnezeu. Numele lui se poate traduce prin cel al cărui stăpân este Dumnezeu, sau stăpânul meu este Dumnezeu. Faptele sale sunt descrise în Vechiul Testament, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17). Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multă abnegație. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut această favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai. Sf. Ilie este starea de deschidere a cerului pentru cei care au curajul să zboare, să fie sus și contemporani cu lăcașul transcendentului. Cei care se înalță pot cădea în cer, înveșnicindu-se. Trebuie să ai curaj și să crezi, pentru că doar cei ce îndrăznesc au ”biruit lumea”. Piloții de aparate de zbor sunt acei urmași ai lui Elisei, pentru că au văzut că se poate să te înalți. În zbor, de cele mai multe ori este importantă înălțarea, atingerea celui mai înalt abis, nu reîntoarcerea pe pământ. Piloții au învățat din legenda lui Icar că aripele le pot fi topite de zeii geloși în încercarea de a fi alături de Sfântul Ilie printre nori. Zborul la români are o îndelungată istorie mitologică. Pentru români avem din basmele culese de Petre Ispirescu ””calul năzdrăvan” și ”pasărea măiastră”. Copilăria ne-a fost încântată de poveștile cu ”Calul Năzdrăvan”, care este un animal fabulos numai în ceea ce priveşte atributele lui, nu şi datorită prezenţei unor elemente fizice neobişnuite (exceptând, rareori, aripile). Acest cal magic are o semnificaţie simbolică complexă de transportor de pe acest tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan nu este în mitologia noastră totemic, nici sacral. Este o prelungirea firească a vitejiei, inteligenţei, ingeniozităţii, moralei şi spiritului justiţiar al lui Făt-Frumos. Eroul este Făt-Frumos, un fel de pilot avant la lettre, iar ”calul năzdrăvan” un potențial avion al său, un vehicul spre ”tărâmul celălat”, pentru că ideea de zbor incumbă ideea de trecere, de călătorie ”dincolo”, mai aproape de abisal, deci de înveșnicire. Pe lângă ”calul năzdrăvan” avem ”pasărea măiastră”. Dominantă între păsări, ”pasărea măiastră” aparţine ”tărâmului celălalt”, de lumea de dincolo de nori. E interesant cum la români ”tărâmul celălalt” nu este subteran, ci alternativ ca un altfel de cer și pământ. Meșterul Manole este Icarul românilor, care prin curajul de a înfrunta moartea își ia zborul spre absolut. Mănăstirea Argeș este simbolic, primul aeroport legendar al românilor, locul care omul se desprinde de pământ să-și depășească limitele fizice. Dorința în zbor devine țel și comuniune cu spațiul rarefiat al înălțimilor. Smaranda Brăescu, eroina ”escadrilei albe” din al doilea război mondial, a fost primul pilot român care a sărit cu parașuta de la 7400 metri la Sacramento (SUA) în 1932, obținând un record mondial omologat la Washington. Smaranda Brăescu, sărind cu o parașută românească, a arătat unei lumi întregi puterea ideii de zbor la români. Recordul ei mondial a fost mai degrabă o săritură înspre cerul, care înveșnicește pe cel care visează să zboare. Și toți am visată că zburăm, doar cei curajoși și înzestrați, însă, au devenit piloți. A fi pilot, adică expert în zbor e o vocație și o legătură specială cu cerul.

Scriitorul Antoine de Saint-Exupery în celebrele sale romane ”Zbor de noapte” sau ”Pământ al oamenilor”, ca pilot experimentat și care a murit în lupta aeriană cu nazismul, în anul 1944, vede zborul ca o trecere spre o altă dimensiune. La un moment dat pilotul nu mai percepe diferența dintre sus și jos, acestea se unifică într-o sinergie care înveșnicește. Curajul de a trece dincolo de puterea naturii, a omului cu aparatul său este doar o încercare de atingere a Ființei, de înveșnicire. Depășirea limitelor este apanajul celor mai curajoși de a îl atinge pe Dumnezeu de picior, deși în liniștea zborului, la un moment dat, nu mai contează unde este cerul și pământul, totul se transformă în bucuria, emoția și liniștea zborului. Pentru pilotul Antoine de Saint-Exupery pământul de sub avion devine veșnicie. Căderea în gol este de fapt înălțarea. De cele mai multe ori pilotul nu mai știe reperele; cer și pământ sau sus și jos. Un pilot prăbușit cu avionul său devine un ”pământ al oamenilor”. În zbor nu mai există reperele clasice de zi și noapte, coborâre sau înălțare, iar viața devine oricând o chemare a morții spre unire cu cerul. Noi românii am fost înzestrați să înțelegem ideea de zbor. Nu întâmplător, Constantin Brâncuși și-a făcut un crez din sculpturile sale repetate, ale ”păsării măiastre”. Când am vizitat la Paris atelierul lui Brâncuși am descoperit secretul său: mai multe sculpturi dedicate păsării măiastre. E revelația celui care vizitează atelierul de lângă Centrul Pompidou. Marele Brâncuși a sculptat nu pasărea, nu zborul, ci ideea de zbor. Însăși ”coloana infinitului” este o scară din piepturi de păsări măiastre, care face legătura dintre ”tărâmul celălalt” și cerul ca loc al Ființei. ”Nu am vrut să sculptez pasărea, am vrut să sculptez zborul”. Așa cum spune Constantin Zărnescu în cărțile sale biografice, Constantin Brâncuși a căutat să sculpteze ”văzduhul”, cuvânt care nu există în limbile occidentale. „Am trudit la Pasărea măiastră vreme de 40 de ani. Şi într-o zi, am atins, istovind asupra ei, iată, TAINA cifrei unu!… Abia atunci am putut să o socotesc desăvârşită”. Aș dăuga că sculptura ”văzduhului” este esența dezvelită și care se oferă doar ochilor celor au ”vederea cu duhul”. Zborul este înălțarea în duhul ființării. Constantin Brâncuși a înțeles acest miraj al zborului. La fel și co-naționalii săi Traian Vuia și Aurel Vlaicu, care au construit păsări de fier și pânză pentru a se dezlipi de pământ și a deveni apoi ”pământ al oamenilor”. Însăși avionul cu reacție conceput de Hendri Coandă este copie a pasării măiastre a lui Brâncuși, așa cum crede scriitorul Constantin Zărnescu. ”În perioada iulie-august 1908, Brâncuşi cioplise, în marmură, acea dintâi Pasăre măiastră a sa! Vor urma, imediat, şi turnări în bronz ale ei, după mulaje în ghips. În aceeaşi perioadă, necercetată amănunţit, până azi, toarnă şi Henry Coandă „fusul”, „săgeata” avionului său, când tocmai lumea se învăţase, se obişnuise cu aripile avântate şi pânzoase de fluturaşi, pregătind susţinerea în aer, plutirea şi tractarea aparatelor de zbor, prin efortul elicelor). Uşor bombată şi pe urmă tot mai efilată, Măiastra lui Constantin Brâncuşi odihnea vertical, pe acel soclu, la aceeaşi înălţime cu ochii şi percepţia privitorului, putând în orice clipă să ţâşnească în sus!… Avionul cu reacţie al inginerului Henry Coandă era şi el uşor bombat, lung, fără elice şi aripi şi – orizontal (paralel, cu toate angrenajele sale – superficiei solului!…). Acestea sunt singurele diferenţe: verticalitatea şi orizontalitatea creaţiilor, invenţiilor; şi faptul că cea dintâi este sculptură, iar cealaltă maşinărie tehnică, fusiformă.” Zborul este doar căutarea drumului către transcendent. Sculptura ideii de zbor la Brâncuși este doar o redescoperire a esenței artei populare românești prin eliminarea surplusului inerenței și redarea esențelor. Cel care zboară unește, de fapt, pământul cu cerul și imanentul cu transcendentul. În viziunea populară zborul este o esențializare a potecii (drumul) ce leagă omul de creator sub forma unei frumoase păsări colorate care devine periculoasă când rătăcești, iar avionul este ”căruța Sfântului Ilie” ce ajută să elibereze omul de sine și de limitele sale și-l unește cu dumnezeiescul. Zborul este setea de libertate a omului. De fapt, este setea de absolut și împlinire a umanității înspre ce este mai sus, tot mai sus, o cunoaștere ce contopește sufletul umanității cu spiritul universal. Să fie zborul și o rugăciune a sufletului care vrea să înalțe și să se unească cu cerul? În această paradigmă zborul este și un act de credință. Cerul este, de fapt, pământul desțelenit al pilotului. Când moare el cade din pământ în cer.

Ionuț Țene