17 noiembrie 1953: 59 de ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor, Sfânt al Închisorilor comuniste

Din noiembrie 1953, ieroschimonahul Daniil, fostul monah Agathon Sandu Tudor, ajungea la Schitul sucevean Rarău, în calitate de egumen. Timp de un an vieţuise la Sihăstria Neamţului, în acea mănăstire îndrumată duhovniceşte de părintele Cleopa Ilie şi ajutat de Arsenie Papacioc. Se deprinsese cu traiul monahal după regula studită moştenită de la bătrânul Ioil Gheorghiu, dar acum ieroschimonahul Daniil căuta izolarea şi realizarea unei mai vechi idei: aceea de a ridica un aşezământ duhovnicesc în care să vieţuiască monahi intelectuali care să ţină piept marii provocări care se adresa creştinismului: ateismul comunist. Dar punerea în practică a acestei idei deranja autorităţile comuniste, mai ales că numeroşi turişti care făceau drumeţii la cabana Rarăului inevitabil vizitau schitul condus de ieroschimonahul Daniil.

În acest context, informatori ai Securităţii dădeau note despre cum, nu de puţine ori, egumenul Daniil susţinea adevărate conferinţe apologetice, în special tinerilor aflaţi în pericolul îndoctrinării comuniste. Un astfel de moment este descris în februarie 1956 de un informator al Securităţii, când un grup de studenţi vizita Schitul Rarău: „Fiecare grup a fost pus în situaţia de a asculta o adevărată prelegere ţinută de stareţul schitului, prelegere care atacă în mod direct materialismul. În ziua în care am fost şi eu, stareţul schitului ne-a aşteptat şi a atacat problema originii omului. A arătat că teoria animală a omului o susţin cei care doresc a face din om un robot, cei care doresc a încătuşa libertatea omului, pentru a-l transforma într-o maşină pe care să o dirijeze spre anumite scopuri. A mai precizat că anumiţi activişti de partid, care au doar patru clase şi deci sunt nişte analfabeţi, după dânsul, se prezintă în oameni de ştiinţă, motivează convingerea lor în general pe descoperirile ştiinţei, însă când sunt luaţi mai din scurt descoperă că habar nu au despre ceea ce este ştiinţa. În general, stareţul a vorbit cât se poate de îndrăzneţ şi chiar cât se poate de periculos la adresa vremurilor noi.

În prelegerea sa a atacat şi alte probleme, care au avut mare răsunet în sufletul auditorilor. El este un om foarte bine pregătit, reuşind să convingă pe foarte mulţi de partea sa. În acea zi, unul dintre studenţii de la Facultatea de Construcţii a încercat să-l combată, dar a pierdut partida spre bucuria aproape unanimă a vizitatorilor, care n-au reuşit măcar să se abţină şi să nu râdă în gura mare, când studentul pierdea treaptă cu treaptă în această luptă, după mine destul de neegală, având în vedere pregătirea unuia şi a altuia. Prelegerea, ca şi disputa, s-a terminat cu victoria stareţului, victorie care a făcut multă plăcere excursioniştilor. Întorşi la cabană, discuţia a durat aproape în toate zilele pe tema stareţului care, după foarte mulţi, are dreptate. …În concluzie, am impresia că vizitele turiştilor la schit sunt foarte aşteptate de stareţ şi de restul călugărilor şi că primirea ca şi prelegerile ţinute de stareţ sunt bine organizate. Vizitatorii rămân mulţumiţi şi convinşi de stareţ şi se transformă imediat în apărătorii lui“.

Un alt informator relata în iunie 1956 despre vieţuirea egumenului de la Rarău, pe alocuri exagerat şi tendenţios: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. … Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează. Condamnă mişcarea legionară … dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare.

Evident că aceste frumoase aspiraţii ale râvnitorului egumen de la Rarău nu puteau fi permise de către autorităţile comuniste, care în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 aveau să-l aresteze în grupul Rugului Aprins şi să-l condamne la ani grei de închisoare.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

Despre convertirea de la Muntele Athos a părintelui Daniil

Eu am fost foarte apropiat de părintele Daniil, foarte apropiat, şi îl cunosc mai bine decât l-au cunoscut toţi. Mulţi nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte, dar el era cel mai pretenţios cu el însuşi. Nu era iubit pentru că făcea observaţii mereu, şi la cucoane, şi la toţi, că vorbesc prea mult.

El era foarte pregătit din punct de vedere literar, să stea de vorbă, încât mulţi vlădici de pe vremea lui îl chemau ca el să le cizeleze cărţile pe care trebuiau să le tipărească. Am fost de faţă, martor, şi la Firmilian al Craiovei, şi la alţii, când stătea noaptea întreagă şi lucrau cu el, nopţi întregi, să le refacă cărţile, să fie mai literare. El a pornit la Sfântul Munte cu un gând perfiiiid!!! Dacă un Pitigrilli sau un Damian Stănoiu au câştigat bani cu Alegere de stareţă şi alte cărţi pornografice, el va câştiga de o mie de ori mai mult, cu stilul lui, nu? Dar când a ajuns acolo şi făcea observaţii la fraţii de la unele mănăstiri: „Asta-i haină, ce ţi-a dat stareţul? Asta-i mâncare, ce-ţi dă stareţul? Asta-i comportare omenească? Asta-i pesimism!” Şi fraţii i-au răspuns cum nu se aştepta nici el, nici nimeni de pe lume: „Ăsta-i stareţul meu, în care am încredere, şi Dumnezeu prin el mă va mântui!” N-a putut să mai răspundă nimic! A vrut să-i instige pe toţi împotriva stareţilor şi, dimpotrivă, fraţii l-au pus la punct şi atunci s-a întors în ţară smerit. S-a întâlnit cu Tit Simedrea, mitropolitul cel mai cult, şi acesta i-a spus: „Au dreptate fraţii, nu tu. Smereşte-te tu!” Şi atunci, el s-a transformat cu totul din gândurile pe care le aveau pitigriliciştii, damianstănoicii – să fie smerit, să se închine, să se jertfească pentru credinţă, pentru biserică, şi de asta a fost bătut mai rău decât toţi la Aiud şi de asta l-au omorât în bătăi.

(Pr. Adrian Făgețeanu – Viața mea. Mărturia mea)

„A trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină”
daniil-sandu-tudor-fresca

Suntem în 1963, deci ce înseamnă reeducarea? O pregătire de eliberare, mă întrebam, sau e cumva altceva, o pipăire a rezistenței unora.

– Cum merge? am întrebat.

– Greu. Sunt cruzi si neînduplecați. Dacă ar fi să ieșim, atunci trebuie să iesim compromiși, fără demnitate. Lepădați de ceea ce am fost, niște învinși blazați, ca să nu mai putem ridica capul mai târziu.

După un timp am întrebat iar:

– Cum mai merge?

– Sunt ștabi în reeducare, mi s-a spus. Schivnicul de la Rarău e și el în reeducare. Fostul Sandu Tudor, acum călugărul Daniil. Ştiam de el: boier, bătuse mările în lung și-n lat cu un vas. Apoi, întors acasă, a scris foaia Credința, un săptămânal scris de el cu talent, abordând teme religioase, dar și literare, și politice, arestat și condamnat în gruparea „Rugul aprins al Maicii Domnului”, împreună cu câțiva dintre cei mai de frunte teologi ai noștri, între care Dumitru Stăniloae, arhimandritul Ghiuș, Antonie Plămădeală, călugărul Anania, călugărul Arsenie Papacioc, starețul de la mănăstirea Plumbuita, Nicolae Porsenna, specialist în științele oculte etc. Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede.

Am întrebat cum se comportă, care e poziția lui, a acestui om pe care-l admiram. Mi s-a răspuns:

– Scrie. A scris peste 70 de pagini până acum.

– Scriind atât cred că e o greseală, am răspuns.

La comuniști trebuie să fii scurt. Căci cuvintele tale le interpretează cum vor ei și te leagă cu ele. Poziția lui e aceasta: concesii totale pe toată linia în cele profane si intransigență totală în problemele religioase, căci pe el nu-l mai interesează lumea. M-a mirat. De aceea, am răspuns:

– Cred că e o poziție greșită căci adevărul nu e divizibil. Mă lepăd de el într-o parte si-l apăr total în altă parte. Nu merge. Trăim în veac, între oameni, chiar dacă suntem călugări. Nu putem sacrifica adevărul în ce privește unele persoane reprezentative ce au trăit la noi. Adevărul trebuie apărat și în ce-i privește pe ei. Desigur, cu mici concesii făcute în ce-i privește, căci și ei au putut greși. Dar a-i denigra total e nedrept, e neadevărat și nepermis.

Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.

L-am regretat enorm. Era nevoie de acest ”dulău” afară.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din intuneric)