Crăciunul anului 1951. Se stinge părintele Gherasim Iscu, în temnița de la Târgul Ocna

Părintele Gherasim Iscu este unul dintre martirii temnițelor comuniste, față de care s-a răspândit o largă evlavie în cadrul bisericii ortodoxe. Arhimandrit și stareț al Mănăstirii Tismana din anul 1943. După instaurarea regimului comunist de către ocupația sovietică, începând in toamna anului 1947, părintele Gherasim Iscu oferă susținere unui grup de luptători în rezistența anticomunistă. La 26 septembrie 1948, va fi arestat, fiind acuzat de de uneltire împotriva orânduirii socialiste. Anchetat și torturat în mod barbar, parintele Gherasim Iscu este condamnat la zece ani de temniță grea. Va trece prin închisorile din Craiova, Aiud, lagărul de la Poarta Alba (Canal), unde ca urmare a condițiilor de exterminare se îmbolnăvește grav de TBC, fiind trimis la penitenciarul-spital de la Tîrgu Ocna. În toate închisorile a fost persecutat cu sălbăticie pentru râvna lui religioasă. Unul dintre torționarii care l-au prigonit la Canal pe părintele Gherasim Iscu a fost un anume Vasilescu, deținut „reeducat” prin tortură.

Cei care au fost alături de el, au relatat că părintele Gherasim Iscu și-a prevăzut ziua morții, anunțând-o celorlalți. În ultimile sale zile de viață, lângă patul său a fost adus și troționarul Vasilescu, care se îmbolnăvise grav. În ziua de 25 decembrie 1951, parintele Gherasim Iscu va cere să fie adus lângă patul lui Vasilescu, acesta căindu-se amarnic pentru chinurile la care îl supusese pe preot. În acea noapte el avea să fie spovedit și împărtășit, în secret, de părintele Gherasim, care i-a iertat totul, după care amândoi aveau să părăsească viața aceasta. Trupul părintelui Gherasim Iscu a fost aruncat într-una din gropile din apropierea închisorii, fără sicriu, fără cruce sau lumînare. Rămpșițele sale pământești nu au fost identificate până acum. În ultimii ani, echipa de investigații condusă de Marius Oprea și Gheprghe Petrov a deshumat mai multe schelete ale deținuților din gropile comune de la Târgu Ocna, dar statul român a refuzat până acum să aloce fondurile necesare realizării analizelor ADN pentru identificarea lor.
Iată mărturia pastorului protestant Richard Wurmbrandt, pe care acesta a consemnat-o în cartea sa de memorii scrisă după emigrarea sa în Occident, în 1965:

„Stareţul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei şi a maltratărilor.

Canalul fusese început sub presiunea ruşilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele româneşti din ţară… Planul înghiţea nesăţios toate resursele României şi, între 1949 şi 1953, zeci de mii de deţinuţi politici şi de drept comun au muncit pentru a-l construi.

Stareţul fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenţie de pe traseu. Douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuia să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub ameninţarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheţa bocnă. Bolile bântuiau. Mulţi deţinuţi se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împuşcaţi.

Conducerea „brigăzilor“ era încredinţată celor mai brutali criminali, care erau plătiţi cu hrană sau ţigări în funcţie de rezultatele obţinute. Cei închişi pentru credinţa lor fusese adunaţi într-o aşa-zisă „brigadă a hoţilor“. Aici, dacă cineva îşi făcea semnul crucii, era bătut. Nu exista zi de odihnă, nici Crăciun, nici Paşte…

Stareţul Iscu avea zilnic accese de tuse, din ce în ce mai lungi. Trupul lui, vlăguit de ani întregi de foame şi de muncă la Canal, era zdruncinat de crize groaznice. Zăceam neputincioşi şi priveam cum moare. Câteodată nu-i recunoştea pe prietenii care veneau să-l ajute. Când era conştient, şoptea ore în şir rugăciuni şi găsea întotdeauna cuvinte de consolare pentru alţii…

Florin Dobrescu