Evanghelia de Duminică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-ne!

Cu câteva luni înainte de patima Sa, Mântuitorul se deplasa din Galileea la Ierusalim însoțit de mulțime multă de popor. În timpul peregrinării Sale ajunge în orașul Ierihon, un important centru de pelerinaj. Orașul Ierihon este gazda a două dintre cele mai frumoase și emoționante minuni pe care Mântuitorul Hristos le-a săvârșit: vindecarea orbului și mântuirea „casei” vameșului Zaheu. Ambele au în comun dobândirea vederii, pe de o parte, orbul în urma minunii ajunge să-l vadă trupește pe Hristos, iar pe de altă parte, lui Zaheu și celor din casa lui li se vor deschide ochii sufletești pentru a putea înțelege cu adevărat Lumina.

La intrarea în oraș stătea un orb, care cerea milostenie de la trecători. Auzind agitație, a încercat să afle ce se întâmplă. Aflând că trece Iisus Nazarineanul a început să strige cu putere: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Striga atât de tare încât îi deranja pe cei care se aflau acolo. Iar aceștia în loc să-l încurajeze să strige și mai tare pentru a putea fi auzit, știind că Iisus are puterea de a-l vindeca, cei de față l-au obligat la tăcere. Multe suflete care strigă la Hristos sunt luate în râs ori silite să tacă. Este redus la tăcere un veritabil mărturisitor al identității lui Iisus; dar acesta, plin de credință în puterea tămăduitoare a lui Hristos nu a încetat să mai strige, ci îl implora și mai tare pe Vindecător. Amenințat fiind, nu se dă în lături. Mărturisirea orbului are izvor dumnezeiesc, izvorăște din iubirea proniatoare a Creatorului, nu e concluzia unei minții care funcționează după stimulii acestei lumi, fiindcă numai prin ochii rațiunii nu putem percepe atotputernicia lui Dumnezeu.

Să nu ne înverșunăm împotriva lui Dumnezeu când îl rugăm ceva și nu răspunde imediat. El ne ascultă cu dragoste de fiecare dată, însă nu răspunde cu promptitudinea pe care noi o dorim pentru că vrea întâi să ne cerceteze credința/încrederea totală în atotputernicia Lui sau poate că nu cerem ceea ce trebuie. Iar atunci când, se pare că nu ne răspunde, este un argument în a ne îndreptata atenția și a găsi răspunsul în tăcerea Lui. Realitatea iubirii lui Dumnezeu se poate descoperi dacă ajungem să realizăm că iubirea, ca esență a ființei, este o comunicare în tăcere (G. Remete, Cunoașterea prin tăcere, p. 47). Domnul nu ne încearcă din asprime, ci numai ne întreabă prin tăcerea Sa: „Crezi cu adevărat? Ai venit la mine ca la ultima nădejde? Ești pregătit să primești ceea ce ceri cu smerenie, nu ca ceva datorat, ce ți se cuvine pe drept, ci ca pe un dar al milostivirii și al grijii gingașe a lui Dumnezeu?” (Antonie de Suroj, Predici la Octoih, p. 187). Tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă o lipsă a divinității, „ci este afirmarea unui adevăr”. Teologia a știut şi a afirmat totdeauna că, „marile acte și direcții divine spre creatură ca evenimente fundamentale ale ființei nu sunt altceva decât lucrări ale tăcerii” (G. Remete, Cunoașterea prin tăcere, p. 778).

Ceea ce trebuie să nutrească această evanghelie în sufletul nostru este SPERANȚA.

„Într-o lume care pare că și-a pierdut speranța, chiar și creștinii – acești «profesioniști ai speranței» – traversează timpuri grele, de criză profundă. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie să privim disperarea în față, scrutând inima nopții. Vom descoperi că adevărata speranță nu are de-a face cu optimismul, ci ne cere curajul de a renunța la iluzii și la falsele speranțe. De-a lungul acestei experiențe dureroase, doar cuvintele lui Dumnezeu – «Voi fi cu tine» – oferă temelia nezdruncinată pe care putem să ne reclădim speranța” (Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, p. 80).

Speranța înseamnă credință. Hristos nu a încetat să facă minuni, ci credința noastră a slăbit. Nu mai credem din toată inima că Hristos poate să ne dea ceea ce cerem. Și pentru că nu credem, nu vom primi. Evanghelia acestei zile ne relatează un caz în perfectă armonie cu învățătura pe care ne-a dat-o Hristos: „Pe toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le-ați și primit, și le veți avea”(Marcu 11, 24). Orbul era sigur că merge spre Cel care este „ Lumina lumii”, iar încrederea în puterea miracolului dumnezeiesc este supremul act al credinței, care transformă orice rugăminte într-o adevărată rugăciune.

Ce trebuie să facem noi cei de astăzi? A avea speranță înseamnă să menținem flacăra pe care Iisus a venit să o aprindă în noi, să continuăm să iubim, să iertăm și să credem că: „Speranța creștină nu ne spune să stăm și să ne lamentăm, pentru că nimic nu este bine, nici să zâmbim prostește, pentru că totul va fi foarte bine; speranța nu ne invită nici să așteptăm ca Dumnezeu să distrugă această lume, pentru a construi o alta; speranța creștină ne pune o întrebare foarte simplă: cum să facem din toate acestea un prilej de iubi și mai mult?” (Adrien Candiard, op. cit, p. 69).

Să nu încetăm să pășim zi de zi cu însuflețire uimitoare venită de la Domnul, cu nădejde și încredere, să trăim pentru ceea ce contează cu adevărat și nu va dispărea niciodată. Restul e la Dumnezeu.

Pr. Prof. Silviu Rad