O poezie a reflexelor biografice practică Marius Țion în recentul său volum, Umbra (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020), care continuă, cu aceeași discreție și sensibilitate, experiențele lirice anterioare. De data aceasta, decorurile succedate cinematografic surprind topografia urbană, iar elementul de sacralitate e mai difuz, dar mereu însoțitor. În Prefața cărții, Ion Cristofor vorbește despre „un poet solitar”, cu disponibilități lirice eclectice, de la modernism, neomodernism și până la un expresionism în linia lui Georg Trakl sau Rainer Maria Rilke. Detașându-se de tendințele poeziei douămiiste, Marius Țion vine în literatură pe această linie a unei poetici confesive, de puternică afirmare religioasă, așa cum s-a dovedit în volumele precedente ale autorului: La poarta umilinței (1998), Vecernia iubirii (2005) și Dimineață salvată (2008).

Compus din două grupaje lirice, volumul Umbra însumează poeme epistolare trimise în eter, ca și un soi de poezii concentrate, în stilul haiku-ului. Umbra, prezență diafană însoțitoare, aflată la limita (in)vizibilului, asigură o legătură tainică cu exteriorul, cu transcendentul. Scrisorile către văzduh se așază sub binecuvântarea paternă, sub ocrotirea tatălui care trimite, la rându-i, semnale neputincioase de cuprindere a fiului în lacrima dorului: „Îți scriu, tată,/ din chihlimbarul toamnei/ Clujului tău/ când, ca într-un basm celest,/ brațele mamei/ ne cuprind pe amândoi// Am urcat, tată,/ deasupra,/ umbrei fânațelor/ și lacrimile tale/ secătuiesc/ până să ajungă la mine” (Scrisoare). Ca într-un fel de jurnal liric, poetul deplânge, cu fiecare poem, plecarea timpurie a tatălui, moment biografic nevralgic pentru tot restul vieții: „hienă flămândă – plecarea ta/ mi-a sfâșiat adolescența” sau „Timpul meu s-a oprit,/ năprasnic,/ în țărâna înghețată,/ ce se rostogolea/ peste sicriul strălucind…/ de-atunci e tot ianuarie”.

Din momentul pierderii tatălui, iarna s-a așternut stăpânitoare peste lume, încremenind în durerea despărțirii, de aceea fluxul memoriei recompune, în mod repetat, ritualul comuniunii, al comunicării dincolo de timp. E mai mult o derulare a unor tablouri în mișcare pentru a configura un traseu uman și poetic sau pentru a refuza prezența morții, furișate ca o umbră însoțitoare în familia autorului. Tatăl, devenit prezență în absență, constituie centrul propriului univers, liantul identitar dintre trecut, prezent și viitor, așa cum se subliniază în versurile: „Cu mantia sângerie pe umeri,/ noiembrie/ miroase a iubire/ și a moarte” sau „Arhanghelul/ a coborât atunci din cer/ și-a plâns,/ o vreme,/ lângă mine”. Vedem cum se instaurează în câmpul semantic al poemelor un flux elegiac, o vibrație de profundă melancolie, chiar dacă poemul se menține în zona confesiunii discrete, destul de sobre, fără gesturi patetice și declarative.

Marius Țion

În metamorfoza anotimpurilor, poetul surprinde stampe ori instantanee lirice din urbea turnului cu ceas, redând foarte fidel atmosfera, simțind pulsul locului, oferind detalii toponimice: podul de fier al Elisabetei, Someșul „trăpaș și-ndărătnic”, „aleile tăcerii”, în centru, în fața Librăriei Universității, la Arizona, în față la Conti, la Pescarul, la Emma, în parcul mare ș.a. În acest decor citadin real se inserează semnele divinului: „prin vitraliile cerului/ mă privesc/ cuminți/ heruvimii” sau obsesivul gând al morții: „și moartea,/ ca o muzicuță,/ îmi cântă…îmi cântă…/ mă-ncântă”. În cercul dialectic al singurătății și al suferinței tacite, poezia reface legătura cu cerul, căci poetul este atent la cicatricile timpului, la sensul tăcerilor prelungite din jur: „La ceas de seară,/ liniștea galopează tăcută/ peste lacrimi// umbra căruntă a poetului/ acoperă, grăbită,/ apăsarea// doar poezia/ plutind deasupra singurătății/ cuvântului” (Doar poezia). Nostalgii după Clujul bunicului, după chipurile dragi din familie își fac loc discret în manifestările contradictorii și convulsive ale lumii contemporane.

Al doilea grupaj liric, Semințe pentru cer, textualizează, în expresii metaforice, foarte esențializate, imaginile prezentului. Se reliefează o poezie a târziului, a toamnelor brumate, a lacrimilor înghețate pe obraz, căci o tristețe cuibărită adânc în ființa poetului i-a marcat irevocabil întreg traseul existențial, e acea tristețe interiorizată, redată fără emfază, firesc, într-un efort de înțelegere și comunicare cu umbrele trecutului, cu Dumnezeu, cu universul. Reflexivitatea și subtilitățile textuale montează un scenariu al sugestiei, între obiecte și cuvinte se creează relații de o grație hieratică, iar versul se alungește în definiție simbolică: „Panteră solitară/ noaptea – / pândește/ printre arborii cerului/ asfințitul” (Noaptea); „Heruvimi/ plutesc tăcuți/ peste catedrale/ Duminica – ancoră grea/ azvârlită în oceanul/ singurătății/ Fiului” (Duminică); „Fluviu prelung,/ încolăcit/ pe sub stâncile/ de rubin/ ale metaforei…” (Poetul).

Uzitând un limbaj de fină (cvasi-perceptibilă) rezonanță religioasă, Marius Țion identifică lumini și umbre în inflexiunile zilei, în stările și exercițiile propriei libertăți de gândire ori expresie. Rezultă o poezie ce încearcă să mențină în echilibru tensiunea cotidianului, nelăsând-o să alunece în derizoriu, în banalitate, ci urcând-o pe treapta contemplativă a harului și a spiritualității.

Într-o perioadă a versului anarhic, minimalist, contorsionat, alergic la tot ce presupune tradiție, ordine, decență, Marius Țion alege să își creeze un alt fel de culoar liric, unul al emoției și al structurilor concise, esențializate.

Monica Grosu, Sursa: Revista Tribuna, nr. 469, 16 – 31 martie 2022