”Nu există poeți, ci poezie” am putea spune, dacă l-am parafraza pe Nichita Stănescu, după un interviu oferit pentru TVR, la începutul anilor `80 ai secolului trecut. Urcând pe filonul liric la izvoare, originile poeziei se pierd în negura începuturilor umane, atunci când omul privea mirat la stele și lună sau la natura înfricoșătoare și acaparatoare. Omul s-a născut cu focul poeziei în inimă. Fiorul și emoția lirică face parte din natura umană, doar cei ce se cheamă poeți trebuie să acceseze o maieutică socratică de a descoperi filonul liric din om. Deși critica și istoria literară au analizat poezia de-a lungul vremurilor, ca o evoluție pe etape, creația lirică, de fapt, transcede epocile. Criteriul sau referențialitatea s-a schimbat, mai ales, în ultimele secole odată cu simbolismul, precum și cu poezia modernă și de avangardă, dar esența poetică a rămas. Poezia, ca emoție a forței lirice a necunoscutului, nu s-a schimbat în fundamentul intim al transmiterii inefabilului care tresaltă inima și înfiorează sufletul. E adevărat forma și expresia, acel fel de a transmite fiorul și filonul liric s-a schimbat conform curentelor literare și spiritului fiecărei epoci. Poetul face parte din timpul său și este impregnat de spiritul epocii, acel ”zeitgeist” inconfundabil. Forma și expresia poetică de-a lungul secolelor a fost clasică, cu forme, ritmuri sau prozodie fixă. Poetul reda sonor și ritmat o realitate cognoscibilă. Doar odată cu modernismul, de la Charles Baudelaire și Edgar Poe încoace, poezia și-a schimbat criteriul și referențialitatea, renunțând gradual la canoanele formei, alegând versul liber și un ritm interior eliberat de „patul lui Procust” al rimei și tropilor.

Criteriul poetic își creează propria realitate incognoscibilă, în care muzicalitatea și rima își pierd sonoritatea. Armonia exterioară devine istorie. Cu simboliștii și moderniștii, mergând pe manifestele poetului Stéphane Mallarmé, s-a pus mai mult ”obscur” în poezie, iar avangarda a destructurat lexicul și a exacerbat clișeele verbale în automatisme aleatorii. Neo-avangardismul și post-modernismul a exilat lirismul din poezie, transformând prozodia în proză. Inițial moderniștii au scris poeme în proză ca, mai apoi, post-modernii să scrie doar un fel de proză sub formă și cu titlu de poezie. În România, vârful promovării poemelor în proză, ”redenumită” poezie a fost atins de către generația `80. Destui poeți optzeciști au realizat ”fundătura” în care au ajuns și au apelat la inter-textualism, ca la o recuperare a unor texte poetice pentru a umple golul poemului descarcerat de filonul liric. Dacă modernismul a schimbat criteriul poetic și a intrat în faza obscurului și în sinecdocă, având propriul ritm legat de expresia lirică ca sugestie a necunoscutului și neînțelesului, poezia post-modernă a eșuat pe țărmul prozaic al prozei scurte în care ritmul și lirismul s-au obnubilat într-un imanent imediat, care nu se mai regăsește ca parte a forței emoției.

Criticii literari au eșuat în a explica ceea ce nu se poate explica, ci doar a se simți poezia. Poeții post-moderniști, în dorința lor de a revoluționa versul, au risipit lirismul în obscur, poantă și mesaj incifrat. Eliberarea de poeticului în sens tradițional, clasic sau modernist a dus la eșecul poeziei post-moderne, pentru că poeții în goana lor febrilă doar după înnoirea limbajului și schimbarea referanțialității, pentru a nu se confunda cu înaintașii și a sparge tiparul prozodiei clasice, s-au îndepărtat întrutotul de lirism și au căzut în capcana prozei seci, denumită cu emfază poezie. Ritmul poetic și forma de organizare a emoției este o constanță a liricului și o expresie a inconștiutului. În ultimii ani, poeții reîncearcă o recuperare a filonului liric captat din fiorul ancestral. Căutarea și captarea focului viu al lirismului arhetipal este provocarea noilor generații.

Direcția nouă în poezia românească recuprează liricul într-o formă revoluționară a limbajului. Este o sinergie acută între tradiție și inovație, precum și o încercare curajoasă, dispusă între clasic și avangardă. Se revine la forma expresiei forței emoției, ca mesaj liric și la o eliberare din imanentul sufocant spre o refacere a legăturii cu un dincolo, spre o nouă conexiune cu transcendentul. Guillaume Apollinaire, într-un cunoscut eseu despre poezie din 1918, spunea că în poezie ”curajul contează, nu reușita„. Acel curaj de a exprima altfel forța emoției este paradigma direcției poeziei noi. Limbajul este doar un înveliș, un vehicol sonor și ”colorizant” al expresiei emoției necunoscutului și a sensibilității lirice.

Incomunicare post-modernă s-a ivit și din imposibilitatea reprezentării expresiei lirice a inconștientului, datorită refulării emoției poetice prin canon, teze și preconcepții. Post-modernii au pus accent pe formă, nu pe criteriul poeziei, care este același și universal valabil în sufletul colectiv al forței emoției. Poezia nouă vine cu sensibilitatea și reinventează lirismul printr-o abordare inedită a versului și cuvântului pentru a reda vibrația forței emoției și lumea sensibilului inconștiut. Poezia nouă a ales o formă instrumentală chirurgicală de a exprima puterea emoției lirice dincolo de versul modernist și cuvântul transformat de lettrism-ul post-modernității. Poezia nouă operează direct asupra cuvântului, disecându-l în părți ale întregului. Așa s-a născut în poezia românească, din anul fatidic 1993, ideea ”cuvântului tăiat”, iar noua poezie operează pe lexem pentru a capta filonul liric originar și a-l reda emoției colective într-un limbaj proaspăt și înnoitor. Sinuozitatea versului post-decembrist este o cale inedită de a capta izvorul liric al originalității. Disecarea cuvântului este o metodă aplicată de a se transmite emoția arhetipală în poezie. Această complicată ”întorsătură” a versului nu are, paradoxal, legătură cu forma limbajului, ci, mai degrabă, cu posibilitatea transmiterii mesajului forței emoției, paradigmă înțeleasă de poeții noii direcții.

Refuzul automatizării limbajului este o formă de protest față de repetitive, teză și clișeu, care înneacă emoția lirică în futilul prozaic. Poezia nouă reface legătura literaturii cu transcendentul și readuce visul ca putere a forței emoției în creație. Poezia nouă conversează din nou cu zeii, ca și înaintașii antici, pentru că poetul este, de fapt, un contemporan cu zeii. Poezia nouă revoluționează cuvântul pentru a putea comunica cu emoția și a restaura, astfel, lirismul. Dicteul este o formă de expresie a sensibilității lirice aflate în conexiune cu transcendentul, nu un automatism autonom sufocat de imanent, așa cum se propune din partea post-modernilor. De fapt, în poezia nouă obscurul este claritate în sens poetic și incomunicarea o comunicare lirică originară. Poezia este curaj și autenticitate – o renașterea a forței sensibilului. Poetul spaniol Gongora a scris în secolul XVII pentru ”cititorul inexistent”, în realitate, peste timp, pentru cel din secolul XX, fiind redescoperit de Garcia Lorca și pleiada sa din anii `20, ca precursorul modernismului și doar atunci înțeles de public, cât poate fi de neînțeleasă poezia. Poezia reprezintă o dialectică care aparține ambivalenței poetului și cititorului. Poezia nu este creație, ci inovație totalizantă.

În poezia nouă ambivalența este neclaritate și nesemnificat. Poeziile sunt reverberații ale cititorului, ca receptor al filonului liric. Prin receptor poezia este euristică, deconstruiește conceptual și criteriul poetic pentru a excita emoția. Moderniștii și post-moderniștii s-au referit la cuvânt ca expresie lirică, poezia nouă a tăiat cuvântul într-o manieră deconstructivă și ambivalentă. Paronomaza nu mai este o referire la cuvânt, ci la o parte a acestuia pentru a surprinde silaba supremă care să ofere emoția absolută a sensibilității. Direcția nouă se adresează cititorului viitor care vibrează la forța emoției ce vine din origini și este originară. Reîntoarcerea inconștiutului la transcendent este forța sensibilității poeziei recente, ce caută cu febrilitate rădăcinile liricului și limpezimea izvoarelor tulburate de emoția incandescentă. Forma este o disecare a cuvântului pentru ca lexem-ul să exprime esența transmisă de sensibilitate, ca vehicol a forței emoției. Referențialitate se schimbă pentru a se restaura în claritatea incomunicării unui Marsyas reînnoit. Poetul cântă din nou din flaut, iar renașterea liricului este un mesaj retransmis din incoștiența – conștientă a sufletului primar izvorât din sensibilul atotcuprinzător. Poetul generației recente vede poetic lumea. Poetul refuză proza lumii și percepe doar sensibilitatea și emoția, pe care o redăruiește prin inconștiut comuniunii sufletești. Poezia redevine astfel expresie lirică a forței emoției.

Poeții români din Ardeal, care s-au afirmat după 1990, au impus pe scena lirică o de-gramaticalizare a limbajului poetic pentru a se reinventa poezia, ca expresie a forței emoției. Plurisemantica cuvântului este o paradigmă a noii direcții poetice, o constanță a mesajului incomunicării. Praxis-ul noii poezii este al reînnoirii limbajului liric, pornind de la de-gramaticalizarea cuvântului și lexem. Partea cuvântului reinventat este calea cea nouă a lirismului. Direcția nouă refuză incestul formei cu criteriul, refuză anarhia lirică post-modernă, prin destructurarea cuvântului și restaurează, într-o manieră originală, lirismul. Poezia nu mai aparține poetului, ci doar textului liric, pe care îl transcrie cititorul în istoria emoției sale. Poezia nouă frânge alianța poeților cu proza și prozodia intertextualistă, impunând cu impetuozitate adoptarea ”cuvântului întors”, ca o resurecție a necunoscutului liric. Polisemantismul ”cuvântului tăiat” este provocarea noii poezii. Destructurarea cuvântului și reinventarea sensurilor lexem-ului pentru a capta filonul liric sunt repere ale poeziei noi în reformarea formei poeziei prin redarea inconștiutului sensibil.

Ionuț Țene