Puțină lume știe sau pricepe că Galeria de expoziții ”Relicvar” din subsolul Bisericii ”Sfântul Prooroc Ilie” de pe str. Târnavelor nr. 4 concurează deja cu mult spirit viu și îndrăzneală vizionară Muzeul de Artă din Cluj și celelalte galerii de artă din municipiul Cluj-Napoca. Părintele paroh Vasile Istrate, care este la rândul lui absolvent de UAD și artist plastic, reușește cu o echipă de colegi și prieteni entuziaști să facă din sala ”Relicvar” un punct de referință pe harta artei plastice din Ardeal și nu numai. Am avut bucuria și emoția spirituală de a participa la vernisajul expoziției ”Semne de împotrivire”, (16 iunie – 30 iulie) care cuprinde opere inedite, de excepție, ale sculptorului Vasile Gorduz. ”Semne de împotrivire” este o provocare a imanentului imediat. Curatorii expoziției Vasile Istrate și Andrei Ispas au reușit să pună în lumina lină a spiritualității arhetipale operele de referință ale artistului plastic basarabean, care a trecut la cele veșnice în 2008. Vasile Gorduz este cunoscut mai mult publicului clujean în urma controversei legate de statuia ”Împăratul Traian și nașterea poporului român”, din fața Muzeului Național de Istorie din București, care-l reprezintă pe învingătorul lui Decebal în pielea goală cu Lupoaica în brațe. O dispută pe internet a iscat și statuia lui Eminescu de la Montreal, în care poetul este expus desculț ”pururi tânăr, înfășurat în mantia-mi”. Dar nu despre disputele din jurul operei remarcabile a sculptorului născut la Orhei și absolvent de Arte Plastice de la București în 1961, la clasa profesorului Lucian Murnu și coleg de generație la gruparea ”9+1”, alături de Horea Bernea sau Sorin Dumitrescu, ci despre expoziția de la ”Relicvar”. În prezentarea expoziției, Vasile Istrate a surprins inefabilul ancestral și misterios al operelor expuse, care sunt ”materializări, reproduceri, ale gândului care te încearcă neprevăzut și discontinuu, gânduri sculptate…” Gorduz nu cade în patima ”originalității” sau ”creativității” pentru că ”gândul vine, se schițează în materie, primește formă, fără ca artistul să țintească veleitatea plăcerii”.
În ”Relicvar” sunt expuse acele bilețele sau schițe de lucru ale artistului, care concepea totul pe hârtie înainte de a le sculpta în piatră, gips sau lemn. M-a surprins neașteptat schița desenată ”Conversație cu o oaie”, un fel de schiță cosmică a convorbirii ciobanului cu Miorița, care duce privitorul la transcendentul arhetipal care învinge fatalitatea prin acceptarea senină a implacabilului imanent, ca o formă de resurecție a vieții în fața morții ce poate fi învinsă prin iubire. De remarcat este și ”Creangă + Creangă” o nouă formă ludică de împărțire a ”pupăzei din tei”, între voință și dezvrăjirea formei. Schița cu ”omul adamic”, care se destructurează la rotisorul vieții în ”A fost o dată ca niciodată”, este o încercare de natura artiștilor flamanzi, de restaurare a unității prin destructurare a ”primului om” descris de Albert Camus. De altfel întreaga expoziție a lui Vasile Gorduz pornește de la o ”conversație cu o oaie” pentru că este forma originară a ”primului om” în spațiul mioritic surprins de Lucian Blaga. De la discuția omului cu natura, a omului cu neantul, s-a născut omul îndumnezeit, care prin acceptarea fatalității devine un învingător în fața încremenirii datorită celui căzut. Gorduz sculptează omul interior și sufletul care se smerește. Talpa sa umană desenată pe iarbă de fapt ”aude cum crește iarba” și se înțeapă în rădăcinele care nu se văd dar se simt, al naibii de tare. ”Spatele” din schița lui Gorduz este de fapt răspunsul la întrebarea despre spectacolul inutil și futil al vieții. Artistul întoarce spatele la lucrurile inutile și a unei lumi fără sens. Gorduz este un artist cu rost, care a surprins cu genialitate ”rostul” artei pe acest pământ, din această lume mare. Sorin Dumitrescu l-a creionat pe Vasile Gorduz ca cel care a dăruit culturii spirituale românești „ipostaza mistică a geniului eminescian. El a reușit să scoată la iveală sfințenia ascunsă în trăsăturile arhetipale ale poetului, și până și fotografiile acestei lucrări, din oricare unghi ar fi făcute, rețin un chip al lui Eminescu semănând cu Hristos.” Gorduz a mai realizat și statuile lui Mircea Eliade și Petre Țuțea.
De remarcat la expoziția clujeană este ”capul tăiat al Brâncoveanului”, care stă întors cu creștetul la talpă și cu gâtul în sus pentru a se oglindi în cerul cu sfinți și privitorul poate, astfel, să vadă gândul smerit de mucenic al domnitorului. Un ”băiat culcat” completează semantic originea grigoresciană inițială și inițiatică a ”femeii culcată în iarbă” – o promisiune. Dar ceea ce te oprește în loc și te hipnotizează la ”Relicvar” sunt ”păsările smerite”, pe care eu le voi denumi ”păsări telurice”, care sunt opusul viziunii ”păsărilor măiastre” ale lui Brâncuși. ”Păsările smerite” ale lui Vasile Gorduz nu zboară în spațiu ca cele ale lui Brâncuși, ci stau aplecate cu capul în pământ, atingând cu creștetul picioarele ca în cubul ciobit, dar ”perfect” al lui Nichita Stănescu, pentru a se întreba privitorii: ce perfect ar fi fost dacă nu era ciobit. Aici descoperim cutremurați și transfigurați genialitatea lui Vasile Gorduz. ”Pasărea smerită” a lui Vasile Gorduz nu zboară în spațiu, ci prin smerenie străpunge pământul până dincolo de circumferință, într-un al spațiu care nu este al mândriei zborului, ci al reculegerii și meditației în fața minunilor cerului de dincolo de privirea imediată. În acest sens transcendental, păsările lui Vasile Gorduz sunt cuburi ”ciobite” perfecte, pe care le numim ”păsări telurice”. Pentru pasărea lui Vasile Gorduz smerenia înalță, nu îndrăzneala mândră a zborului ca la Brâncuși. E o viziune arhetipal-ancestrală, parcă venită la noi și în viitor, prin poveștile primilor ciobani care erau contemporani cu Miorița.
Ionuț Țene
