Irina Petraș: „Bemolarea” primejdiei

Voi pune un bemol alarmei privind degradarea limbii române. Recurgând la mintea de pe urmă a românului și la o perspectivă lucidă, mi-am dat seama că eu citesc, săptămână de săptămână, cărți bune în care scriitorii folosesc o limbă românească nuanțată și bogată. Tot astfel, „răsfoiesc” comentarii pe bloguri de cititori, și ele cu formulări care nu fac de râs limba noastră. Apar mereu mari cărți din literaturile lumii pe care le degust în variante românești excepționale, traducătorii noștri neaflând, se pare, despre teribila degradare a limbii. Sunt nenumărați excelenți profesori de română care se îngrijesc de buna ei stare și pun la cale mari „lecturiade” pentru păstrarea ei la înălțime (vezi proiectele ANPRO). Avem sumedenie de probe că în spatele unei elegante vorbiri stă o gândire pe măsură. Că gura românilor nu vorbește fără ei. Ei știu că, dacă gândul tău e limpede, expresia nu poate fi decât limpede şi ea (cum bine spunea D.D. Roşca). Vocabularul constituie un indicator extrem de sensibil al culturii unui popor şi fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea şi împrumutarea de cuvinte noi sunt strâns legate de istoria limbii și a culturii, fără a pune în pericol identitatea noastră.

Așadar, la prima vedere, faptul că poți ajunge foarte „sus” fără ca limba ta să fie și ea la înălțime ar ține de un simplu (?) accident al prezentului. Doar că această deraiere aparent minoră și trecătoare de la normă ar putea avea urmări catastrofale pe termen lung. Bemolul nu mai funcționează. S-ar putea lesne deduce că nu ai nevoie de Carte ca să ajungi „cineva”. Că, de vreme ce nu (mai) există pedepse pentru reaua folosire a limbii române, editurile și revistele se pot descurca și fără corectori de meserie, „merge și așa”, nu moare nimeni din asta. Că poți elimina studiul latinei din școli fiindcă o limbă „de strânsură și năvală” nu are nevoie de rădăcini. Că cetățenii României nu au neapărat datoria de a cunoaște limba română. Că nu mai e valabil că limba este „măsurariul civilizației unui popor”, căci „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea” (Eminescu). Limba nu mai poate fi „stăpâna noastră”, cum tot Eminescu credea, fiindcă noi suntem – nu-i așa? – liberi, cu desăvârșire liberi, până la imponderabilitate. Nu mai aparținem, nu mai avem trecut, viitorul nu contează. Am uitat că am răzbit în Istorie ca locuitori ai limbii române. Că limba română e „singurul element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor”, cum credea Nicolae Iorga. Că, puternic instrument de socializare, limba este garant al apartenenţei, un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate (Lucian Blaga). Nu e de vină doar deșănțata eră a comunicării frenetice de dragul comunicării (liber fiind fiecare ins să-și arate public nimicnicia, vorba lui Umberto Eco). Problema cea mare e aceea a absenței stării de veghe. Exigențe scăzute funcționează și la nivelul școlii, și la cel al societății. Tolerând iresponsabil orice abatere de la legile limbii și, deci, ale bunei gândiri, spui, de fapt, că omul poate renunța la gândirea pe cont propriu. E destul dacă prinde din zbor spunerile bulucite pe capul său și ia de bune toate zgomotele din jur, căci va fi curând un excelent „om simplificat”, o plastilină de modelat/manipulat. Din păcate, am citit texte în care, deși „tema” era îngrijorarea față de starea limbii române, virgula se zbenguia în frază, iar acordul articolului genitival-posesiv era cu totul facultativ. Încă mai cred că să pretinzi buna alcătuire a unei fraze, cu toate elementele de legătură la locul lor, cu toate acordurile respectate pentru a se ajunge la „acordul fin” al unei comunicări rodnice nu e un „moft” de dascăl de modă veche.

Soluția, doar aparent utopică, ar fi reintroducerea gândirii în școală. Adică repunerea școlii la pupitrul de comandă al viitorului. Citesc un năucitor titlu de non-știre: „Elevii s-au întors la școală. Cât mai au de așteptat până la următoarea vacanță”. Școala nu e locul de așteptare a vacanței, oameni buni! Ea e locul de așteptare activă a viitorului!

Irina Petraș