Sorin Grecu: Un miracol dumnezeiesc, petrecut în 1981, în compania regretatului profesor Ionel Roman

Aflu abia acum că Profesorul meu minune din Liceul Ady-Șincai, IONEL ROMAN a plecat – și încă de câteva săptămâni! – la cei drepți! Ar fi împlinit 79 de ani pe 3 octombrie! De fantasticul Om mă leagă o mulțime de amintiri, care de care mai de care mai spectaculoase, din timpul liceului, dar și mult mai noi, din ultimii ani, când ne plăcea să ne întâlnim, periodic, la bomba etilică „Între cracii lui Mercur” din Gheorgheni, unde conferenția – îmbrăcat doar în trening și încălțat cu papuci de casă, el locuind în apropiere – pe niște teme atât de interesante încât asistența (a se citi drojdierii din cartier și consumatorii ocazionali) încremenea, pur și simplu! Vă dați seama câte lucruri cunoștea Profesorul, doar fusese și președintele Camerei Deputaților imediat după revoluție – și-n rest om vechi, cunoscător al multor lucruri ascunse, extrem de picante din istoria mai îndepărtată sau mai recentă a țării – și, în special, a îndrăcitului nostru burg…

Dar să vă relatez povestea cu miracolul, pe care nici la această oră nu sunt capabil să mi-o explic, decât prin faptul că Profesorul a fost pentru mine – asemeni altor (puțini) oameni providențiali ce mi-au intersectat modesta existență – un înger trimis de Dumnezeu, cu rol de a-mi înrâuri destinul în mod fericit! Din păcate, pe atunci, influențat de tinerețea-mi debordantă, de exacerbatul ego și de o necredință crasă, datorată sistemului în care fusesem crescut, am trecut evenimentul la capitolul „coincidențe”, așa cum am procedat și în alte ocazii când bunul Dumnezeu mi-a rezolvat, într-o fracțiune, probleme ce păreau imposibil de dus la capăt! Deci, elev în anul terminal, mă aflam, în vara lui 1981, cu o zi înainte de examenul scris la literatură, pentru Facultatea de Filologie din Cluj, iar profesorul (care mă pregătea, culmea, la gramatică, nu la literatură!) m-a chemat până la el acasă, în Plopilor, să finisăm câteva scheme pentru examen. Însă, pentru că mă aflam împreună cu colegul de Șincai, Mircea Arman (actualmente managerul revistei TRIBUNA) mi-a transmis să-i aduc niște beri fiindcă era cam mahmur și, pe deasupra, îl doare un picior… Așa că nu putea să se deplaseze la „Ferike”, cum se numea – dacă nu mă înșel – localul din vecini, o bombă ordinară și aceea. Așa că că ne-am conformat. Și apoi, ajunși acasă la Profesor, am atacat cu totul alte subiecte – nicidecum legate de gramatică, ci, pur și simplu de LITERATURĂ! Atunci, acolo, printre nenumărate sticle de bere, pline și golite – pentru că am început să facem naveta la birt, pe măsură ce discuțiile înaintau! – am ajuns să dezbatem aspectul religios din opera lui Tudor Arghezi – și-n special din „Belșug”… Vă închipuiți, eu – nu prea dus la biserică – nu eram nicidecum pasionat de religie, dar de opera lui Arghezi, bineînțeles, aprofundată sub îndrumarea Doamnei Monica Onojescu, o altă somitate în domeniu! Dar Profesorul Roman și Mircea – care se întâlneau foarte des, inclusiv la clasă – făcuseră o adevărată pasiune din relația Arghezi-Dumnezeu și se vede că discuția lor era continuarea altor dezbateri pe respectiva temă, altminteri n-ar fi fost atât de sofisticate! Și așa, golind sticle de bere (se făcuseră deja două lăzi), asistam mut la dialogul lor extrem de animat și în contradictoriu (poate prea animat, fiindcă la un moment dat au început și să se ciondănească, asemeni cerbilor!). Iar într-un târziu, pe la douăsprezece noaptea, ne-am retras către casă, rupți de beți – eu îngrozit că a doua zi, la ora 8.00 trebuia să fiu prezent la Filologie, pentru examenul scris la literatură. …Și a venit dimineața examenului… Golit de energie, practic demolat de berile îngurgitate în ajun mă prezentasem la locul „supliciului”, considerându-mă deja o victimă sigură, deși eram tobă de literatură, deci pregătit pentru majoritatea subiectelor! În sală, surpriză! Mi-a picat – incredibil! – tocmai POEZIA RELIGIOASĂ A LUI TUDOR ARGHEZI, cu referire specială la poemul „Belșug”! Așa că misiunea mea s-a limitat mai mult la gestionarea energiei, la grija ca scrisul să nu-mi trădeze starea (încă alcoolică) și la transcrierea unei părticele a ideilor ce-mi fuseseră vârâte, nolens-volens, în cap, în urmă cu doar câteva ore și care-mi erau extrem de proaspete! Atât de proaspete, încât parcă STRIGAU! Iar nota a fost pe măsură, foarte aproape de 10! Și, coroborată, ulterior, cu notele de la examenele viitoare (mai mici) capabilă să mă determine să intru, chiar primul peste linie – cu ceva în jurul lui 7, învingând o concurență de vreo douăzeci de inși pe un loc!

Iată de ce – ajuns astăzi la „venerabila” vârstă de 60 de ani – și poate mai înțelept decât odinioară, am ajuns să consider că incidentul miraculos din compania Profesorului și a amicului meu Mircea Arman face parte din planul pe care Dumnezeu l-a pregătit, încă de pe atunci, pentru neghiobul de mine! Iar Profesorul IONEL ROMAN a reprezentat, așa cum spuneam, fără urmă de îndoială, OMUL LUI DUMNEZEU DIN VIAȚA MEA DE LA ÎNCEPUT! Să-l odihnească și să-l primească în împărăția Lui!

Sorin Grecu