2 octombrie 1777. Asasinarea domnului Grigore al III-lea Ghica la ordinul austriecilor. Am pierdut Bucovina de nord

Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n. 1724 – d. 12 octombrie 1777, Iași, Moldova), a fost domn al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769 . Provenea dintr-o familie din Albania care a ajuns la curtea Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu. Prietenia acestei familii cu un turc, care mai apoi a ajuns vizir la Constantinopol, a fost determinantă în evoluţia ulterioară a stării ei sociale.

Tatăl său, Alexandru Matei Ghica, a fost dragoman al Porţii, decapitat de turci la 1747 sub învinuirea de înţelegere cu ruşii, iar unchiul său, Grigore al II-lea Ghica, a fost domn al Moldovei în două rânduri.

Grigore al III-lea Ghica era nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea și a avut o soră, Caterina (sau Catinca), măritată cu hatmanul grec Dumitru Sulgearoglu (numit și Dimitrie Gheorghiadis Sulgearoglu).

Descendenții Caterinei au purtat numele mamei, Ghica. În a doua domnie în Moldova, Ghica Vodă a fost numit domn cu sprijinul ruşilor, la 26 septembrie 1774, iar învestitura a primit-o la 9 octombrie, când armatele ţarinei nu părăsiseră încă pământul Moldovei. Şi în această domnie el s-a remarcat ca un om chibzuit, se îngrijeşte de cei lipsiţi, reglementează cu precizie lefurile slujbaşilor şi dările ce erau de încasat. Totodată, s-a îngrijit să procure din străinătate cărţi de valoare spre propăşirea ştiinţelor şi artelor. A doua sa domnie a fost tulburată de răpirea părţii de nord a Moldovei de către austrieci, că „la 1 octombrie 1774 avea loc intrarea trupelor austriece în parte de miazănoapte a ţării”.

„Lacomă şi perfidă, Austria cerea Porţii, drept plată pentru ajutorul diplomatic acordat în războiul încheiat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, pe lângă suma de bani pe care o primise, şi o rectificare de frontieră în partea de miazănoapte a Moldovei”.

Dar în 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale.

Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, Austria se hotărâse să unească noul teritoriu obţinut cu posesiunile din Transilvania printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.

Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Înaltei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Însă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica.

Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană.

Lui Frederic al II-lea al Prusiei îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”.

Austriecii, deranjaţi de Voievodul incomod, l-au denunțat pe Vodă la Poartă că ar fi „spion rus” şi duşman al intereselor Porţii. Demnitarii turci cumpăraţi de austrieci îl suspectau şi ei de ceva vreme ca fiind „omul ruşilor”. La discreditarea lui Ghica în ochii sultanului se mai adaugă şi o tabără ostilă de boieri deranjată de anturajul grecesc al domnului.

Dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo, l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă .

Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Se adăugau la aceasta uneltirile boierilor, nemulţumiti de politica sa socială.

În aceste condiţii, în 1777 Poarta l-a mazilit, înlocuindu-l cu dragomanul Constantin Moruzi . Capugi-başa Kara Hissarli Ahmed Bey a fost trimis la Iaşi cu porunca de a-i comunica mazilirea şi de a-l duce viu sau mort la Istanbul.

Aşa s-a ajuns ca, în toamna anului 1777 înlăturarea lui Ghica să fie hotărâtă. Un trimis al sultanului, „prieten” al lui Ghica, a sosit la Iaşi şi, pretextând că e bolnav, rugă pe domn să îl viziteze în timpul nopţii. Deşi familia şi cei din anturajul lui – bănuind ceva suspect – îl sfătuiră pe domn să nu răspundă invitaţiei, Ghica totuşi s-a dus.

Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi.

Este înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. O dată cu asasinarea lui Grigore III Ghica Poarta renunţa pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin însă, la tron după 1821, ca domni pământeni…

Jertfa lui Grigore Ghica nu a rămas fără ecou în inimile românilor, el devenind un simbol al năzuinţei românilor pentru întregirea hotarelor ţării; la o sută de ani de la moartea sa, Principatele Române dobândeau prin jertfă independenţa faţă de jugul turcesc (1877), atunci când regele Carol I a dispus ridicarea în Iaşi a unui bust de marmură în cinstea martirului Bucovinei spre a nu se uita de această bucată de pământ strămoşesc, reîntregit la 28 noiembrie 1918 prin unirea Bucovinei cu Patria Mamă.

Martor la comemorarea lui Ghica Vodă la Iaşi şi dezvelirea bustului (la 1 oct. 1876) a fost marele nostru poet naţional Mihai Eminescu, care în publicistica sa aduce cuvinte de laudă acestui mare domn, închinându-i următoarele rânduri:

”Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot. Şi astfel s-au şi urmat”… „acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Şi într-adevăr, ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş până la Petru Rareş, după ce ni se luase vatra strămoşească, începătura domniei şi a neamului moldovenesc şi în care doarme cenuşa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul şi părintele ţării, şi al lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care a îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.

Popor român, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi întotdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit.”

NapocaNews