Distribuie articolul

Poate că, pe termen scurt, nu poți șterge prin agresivele politici de tip „culture cancel” identitățile… Cel puțin atâta timp cât aceste „anulări” însoțesc doar șenilele tancurilor… Și când înlăturarea simbolurilor poate fi privită ca un epigon ecou al identității gestului primordial al încercării de a renaște… A acelei reînvieri naționale a ta, și nu ca o „renaștere” pentru alții… Pentru că oricâte statui ar fi strivite de tancuri, oricâte busturi și efigii ar fi desprinse din soclurile și de pe zidurile de istorie de obuze, destinul uman este menit a-și continua elegia… Chiar și din praful și pulberea lăsate în urmă de tancuri și oameni, din distrugerile făcute de alții putându-se reaprinde scânteile zilei de mâine… Dar niciodată nu vei avea dreptul la o asemenea înturnare în locul de unde alții te-au alungat, de a te „recompune” din distrugerile pe care ți le-au produs ție, dacă, fie și doar ideologic, vei fi pus și tu în falca de ură a excavatoarelor cultura și identitatea celuilalt…

Astăzi, pare că Ucraina se îndepărtează tot mai mult de esența propriei supraviețuiri… De acele justificate drepturi de a întreprinde anumite acțiuni… Începe să pună pumnul în gură lumii libere, aceea care a îmbrățișat-o protector, riscându-și la rându-i libertate… Căci Ucraina începe să spună lumii ce trebuie să facă!… Ce vrea să facă toți ceilalți! Acum și în sfera culturală, unde s-a refugiat când i-a fost greu în deznădejde…

Își dorește tot mai crâncen cu totul altceva în acele săli de cultură în care a fost găzduită pentru a-și obloji rănile suferinței unui război în care s-au pierdut și atâtea opere de artă. Atâta cultură… Atâta siguranță a libertății de mâine, prin cultură, când zorile le vor fi din nou libere… Și vor răsări a poftă de cultură și peste sălile filarmonicelor, și peste teatre, și peste aleile nevinovaților scriitori din parcurile calcinate de bombe… Acum însă, Kievul a ales să dicteze acolo unde nimeni nu poate fi supus cu forța… Nimeni nu poate fi îngenuncheat… Pentru că nu se va lăsa, de acolo, toți cei nedoriți putând fi doar îndepărtați, alungați, huliți…

Să te războiești cu o lucrare de artă este în sine un non-sens… Să smulgi cu ghearele excavatoarelor o statuie, nu a dușmanului, nici măcar a lumii lui, ci a universalității, căci toți creatorii de operă sunt universali, sunt fapte cu mult dincolo de răzbunările gemute și urlate de lumea noastră, nu „pământeană”, ci ițită parcă din fundul iadului pentru a aduce „la lumină” tot ce are mai rău, este o rușine…

În Ucraina, acel „cancel culture” occidental își agită apele în liniștea… armelor! Da, liniștea!, căci gloanțele par a sun a liniște pe lângă răngile smulgând statui și busturi ale unor poeți și scriitori din prea îndepărtate secole pentru a putea reproșa măcar pietrelor că au fost zămislite de mâinile înaintașilor acelor invadatori de un secol mai târziu…

Bustul lui Pușkin a fost înlăturat de pe soclul lui dintr-un anonim oraș ucrainean… Pentru că așa au înțeles generațiile războaielor prezentului să aducă ofrandă acelora care au pierit sub gloanțe și bombe: prin surzirea liniștii lumii dată de scriitori prin operele lor…

Probabil nu este prima statuie… Și nici ultima din acest șir de îndreptări din ură… Și da, poate că soldaților ucrainieni, ce au comis fapta, nu ai ce să le reproșezi… Ei nu fac inventare de cultură și contribuții literare; ci doar opisurile semenilor morți… Iar semenii își cer răzbunarea. Și neuitarea. Dar neuitarea prin refacerea țării pentru care s-au jertfit. De aceea, soldații care au smuls bustul lui Pușkinul din țarina, nu a Ucrainei, ci a umanități, pentru că acolo unde se sădește prin piatră pe piatră numele unui scriitor, se naște un izvor îndatorat întregii umanități, poate că nu au știut ce fac… Și despre cine este vorba… Iar cum noi smulgeam, în 1990, bărbile celor vinovați de prea multă asemănare cu intelectualii, așa și ei, și-au revărsat ura prea însetată peste tot ce semănă a nume de invadator… Pușkin, Dostoievski, Gorkii, Gogol, Tolstoi… Doar că înlăturarea bustului lui Alexandr Pușkin, acum de la Jîtomiri, instalat acolo la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost făcută și la instigările autorităților locale… Și nu vorbim de un Lenin a cărui piatră ar trebui pe veci sfărâmată pentru a nu-și mai găsi liantul renașterii simbolice și ideologice…

Iar Ucraina merge și mai departe… Dictează unui leagăn de cultură a Europei, „Scala din Milano”, pe cine să nu mai aducă în fața publicului… Acolo, pe scena unde li s-a adus și lor omagiu pentru jertfele din război. Acum, Kievul cere prin dreptul nedreptului „political corectness”, acest șapou al unui „cancel culture” de mai târziu, ca pe scena operei să nu mai răsune operele unor autori ruși (cum ar fi „Boris Godunov”, compusă de Modest Musorgski cu două secole în urmă)… Și protestează, tropăie chiar prin ambasade, a nedrept tratament față de suferința ei… Nu contează că se războiește cu morții de secole… Și că nu așa va păși măcar pe marginea urmelor lăsate de marii oameni de cultură…

Or, ar trebui trași de mânecă… Căci au început a scormoni prea departe și prea adânc pe seama unei solidarități în care le cer celorlalți să fie doar așa cum vor ei! Și ar trebui să învețe și exercițiul smereniei… Dacă nu, va trebui să tragem noi o margine a cortinei peste acest dezmăț al falsității! Altminteri, vom sfârși prin a fi puși în fața unei alte etape… Un în care ni se va impune pe cine să mai aducem pe oricare scenă a culturii și când ni se va dicta pe cine să înfierăm și pe cine să ridicăm în „slavă”…

Cezar Adonis Mihalache – Natiunea