Politica sportului

Am arătat în cronicile despre Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar cum s-a infiltrat politica în fotbal. Jucătorii și-au pierdut statutul de reprezentanți ai unei națiuni, ei sunt ai tuturor națiunilor. Oricine își vinde țurloaiele oriunde, adică oriunde se dă mai mult. Marea campioană, Argentina, este o echipă cu juncători deznaționalizați, fiindcă toți joacă la mari echipe din Europa. Messi sau Di Maria joacă de 20 de ani la cluburi europene de primă mărime, ele le-au adus gloria și i-au umplut de bani. NU mai contrează cum joacă Ronaldo pe teren, se discută numai cât încasează, ce afacere a făcut cu Arabia Saudită și cine e noua ibovnică. La fel în Premier League, bătălia nu se mai duce pe teren, ci în sfera transferurilor. Aproape că jucătorul englez a dispărut din echipele „engleze”, oricum, el este în minoritate față de jucătorii africani sau din alte zone ale lumii. Premier League nu mai este un campionat englez, e unul internațional. Este englez doar fiindcă se desfășoară în Anglia.

M-am uitat acum la Australian Open. Cine a jucat în finala feminină? Rybakina cu Sabalenka. Rybakina s-a născut la Moscova, s-a format la școala rusă de tenis, dar acum reprezintă Kazahstanul, e kazahă! S-a orientat rapid și a schimbat macazul, a schimbat drapelul, și-a luat altă cetățenie, ca să nu aibă probleme cu interdicțiile. Iar Sabalanka, deși s-a născut în Belarus, la Minsk, în dreptul ei nu mai există nici un steag, fiindcă politica i-a șters naționalitatea. În curând va fi un tenis între anonimi. Ca mâine o să auzim: Unde se joacă Grand Slam-ul? În Australia. Între cine? Între anonimi. Oricum, nu reprezintă pe nimeni. Sunt niște necunoscuți. Se reprezintă pe ei. Câștigă ei între ei. Dar în jurul lor există o armată, care câștigă și mai mult, e o adevărată epidemie! Jucătorii nu trebuie să aibă nici o identitate, ei sunt doar miza prin care armata de profitori prosperă.

Și cum joacă (juca) „Halep dopata”? Ca un „soldat în Vietnam”, cum spunea dl. Stere, tatăl ei. De altfel, identitatea ei e labilă, fiindcă se dă „machedoancă” (visul ei și al familiei a fost să se căsătorească nu cu un turc, ci cu un țopan, de la cipan, o ramură a machedonilor români). Dovadă că nu a vrut niciodată să reprezinte România la Olimpiade. E de mirare că până acum nu a reprezentat Macedonia! La turnee, se folosește de steagul românesc ca să se reprezinte pe sine. Chiar și cea mai recentă stea a sportului românesc, David Popovici, care nici n-a devenit bine campion al lumii, că a și declarat că se va stabili în SUA!

Mă mir că Djokovic mai reprezintă Serbia. A ținut cu dinții să reprezinte Serbia. NU s-a vaccinat, a riscat, anul trecut a fost oprit să intre în Australia, el nu a protestat, numai ca să nu-și piardă cetățenia. Și acum era cât pe ce să se întâmple un și mai mare pocinog. Fiindcă tenisul nu se mai joacă pe teren, ci în culise sau în afara arenei. Așa a făcut tatăl lui Djokovic, care, după de fiul lui l-a bătut pe rusul Rublev (și el fără steag!), a ieșit din arenă și s-a fotografiat cu „fanii”. Dar care fani, că erau un amestec? Nici n-a observat că în spatele lui unii fluturau un drapel cu Putin pe el. Și presa atât a așteptat, să-l declare pro-rus, să facă un circ colateral, fără legătură cu sportul, cum a spus Azarenka, hărțuită să-și dea cu părerea, să facă politichie. A trebuit să intervină fiul, Nole, să lămurească lucrurile, să calmeze spiritele: „Noi, ca familie, am trecut prin războaie, știm cât de devastatoare sunt și nu vom fi niciodată pro-război. Suntem împotriva războiului, nu vom susţine niciodată violenţa”.

La fiecare pas, sportul este un pretext, fiindcă e trădat de politică. În care dominantă este politica banului. La AO sunt angajați „observatori” care urmăresc orice neregulă, pentru a amenda jucătorii. Nu se mai joacă un fotbal sau tenis de plăcere, ci numai din interes. În finala feminină de la AO au jucat un robot cu o artistă. Rybakina părea o nostalgică, loviturile ei erau de o mare eleganță, armonioase, de o mare frumusețe. Pe când Sabalanka lovea mingea ca un robot, racheta era o bâtă de basseball. Numai lovituri năucitoare. Pe unele le greșea și Rybakina câștiga din aceste greșeli. Robotul nu e încă bine reglat. Dar va fi. Viitorul se anunță tare „artificiulos”. Vom vedea meciuri între roboți umani. Uitați-vă numai la jucătoare ca Iga Swiatek sau Coco Gauff cum se robotizează, cum joacă precum niște automate, după scheme fixe. NU mai gândesc și rar mai vezi câte o minge lovită din plăcere.

Singurul care gândește este Nole, de acea e cel mai bun din lume, fiindcă gândul îi controlează instinctul. La finalul meciului cu Tsitsipas, după câștigarea ultimului punct, el a dus mâna la tâmplă (minte) și apoi la piept (inimă). Și pe urmă i-a mulțumit lui Dumnezeu, un ritual propriu, cum face de obicei. Iar în cuvântul său la primirea trofeului, a spus că „acesta a fost cel mai important meci din cariera mea”. De ce? Nu pentru că a obținut la 10-lea trofeu la AO, nici pentru că e din nou lider mondial, ci pentru că acum a câștigat cea mai mare bătălie din viața lui, din viața noastră: a câștigat bătălia cu politica, le-a dovedit australienilor că vaccinul nu e bun. A demonstrat astfel cât de mârșavă a fost politica lui Pfizer, Bill Gates, OMS et co., care au ucis mii de oameni cu un fals vaccin. Putin este un dulce copil față de acești criminali, care au câștigat nu milioane, ci miliarde de dolari de pe urma mârșavei lor afaceri cu vaccinuri. Pe Nole l-au pedepsit că nu a vrut să se vaccineze, fiindcă el a simțit cacealmaua, dar cine îl va pedepsi pe Bill Gates, de pildă, care, după ce a fost vioara întâi în promovarea vaccinului Pfizer, acum declară că vaccinul nu e bun de nimic, că Pfizer trebuie să facă un nou vaccin, pentru noile tulpini Covid care apar, care adică le vor face ei să apară, ca să îmbrobodească iar lumea și să se umple de dolari. Așa cum au fost și la noi plătiți de Pfizer „profeții” Rafila et co.

Unde vă mai încap bancnotele verzi, fraților, nu crăpați?! Robert de Niro, când Trump a fost ales noul președinte al SUA și prima lui măsură a fost să taie din funcțiune Obamacare, adică tot ce înseamnă protecția pentru sănătatea oamenilor, a declarat la un mare post de televiziune că „acest nou președinte este o rușine pentru America”! Îl aștept și acum să declare că „Bill Gates este o rușine pentru America”! Bill Gates mi-aduce aminte de Sfântul Pavel, care a prevăzut că omenirea se va umple de „profeți mincinoși”. Bill Gates este un astfel de profet mincinos. Nu mi-a mirosit niciodată bine acest… profet. L-am deconspirat nu o dată (vezi în special volumul Mascații).

Iată un fenomen ieșit din comun, cum un sportiv învinge un profet mincinos, învinge politica mârșavă! Și toate gândurile lui Djokovic sunt emanația unui om moral, echilibrat, rațional, cu măsură, un adevărat simbol al umanității. El ar trebui să fie nu numai președintele Serbiei, ci al întregii lumi. De un astfel de om echilibrat are nevoie această planetă bolnavă în care trăim.

Desigur, e o ipoteză. Dacă Djokovic va face politică, lumea va pierde un sportiv valoros, unic, și va câștiga un politician prost. Cum s-a întâmplat cu Muhammad Ali. Sau cu Arnold Schwarzenegger. Oricum, nu mai prost ca Mircea Diaconu, care a lăsat actoria ca să bată câmpii politici. Însă el nu va face această greșeală. Deja a declarat că va continua să se bată pentru a câștiga noi trofee de Grand Slam.

Sportul zilelor noastre, indiscutabil, stă sub presiunea politicii. Și mai ales sub presiunea banului, fiindcă există o sinonimie absolută între politică și ban. Mă uitam la AO și am văzut că tenisul este un pretext pentru câștig. Se joacă pentru bani. Toți jucătorii dintr-un Grand Slam sunt milionari. Și banul îi robotizează.

Singurul lucru uman care a mai rămas este plânsul, fetele, mai ales, plâng după ce câștigă sau pierd un meci important. Pierderile stârnesc mai multe lacrimi. Sunt însă lacrimi de durere, de ciudă, de răzbunare, nu de fericire. Nici plânsul final al lui Djokovic nu era de fericire, ci era o defulare, o descătușare, semnul unei dureri mocnite, ținute în el mult timp, de când se luptă cu politica! Lacrimi de fericire nu mai există decât în povești. Poveștile cu minuni.

Grid Modorcea