O lansare „istorică”

Pe vremea când lucram la Arhiva Națională de Filme, am descoperit un fapt de antologie: probele filmului De ce?, pe care faimosul regizor David Esrig voia să-l facă după povestirea Inspecțiune de I.L. Caragiale, în care este vorba despre un funcționar de bancă ireproșabil, care se sinucide, și în urma căruia rămâne întrebarea: „De ce nene Anghelache?” Esrig făcuse probele cu actori, care s-au conservat la ANF. Erau probe cu actorii lui iubiți Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Puiu Călinescu, Radu Beligan, Dem Rădulescu, Mircea Albulescu, iar dintre actrițe, Rodica Tapalagă. Când Esrig a cerut scenografilor Miruna și Radu Boruzescu să-i îmbrace în costume extraterestre, ca pe niște cosmonauți, în alb, pe două sute de figuranți, e o imagine formidabilă, care se păstrează!, a speriat cenzura, pe securiștii care urmăreau producția, și filmul a fost interzis, deși se făcuseră și prospecțiile locurilor de filmare, și totul era gata de „motor”.

Deunăzi, aveam să fiu martor la o situație aproape similară, când am participat la Muzeul Țăranului Român la o lansare a cărții O scrisoare pierdută, editată de Muzeul Literaturii Române, semnată de trei autori, I.L. Caragiale și scenariștii Titus Popovici și Mircea Cornișteanu, căci acest mic volum nu este altceva decât scenariul filmului pe care Mircea Cornișteanu urma să-l facă în calitate de regizor la TVR, în anul 1993. Dar el a fost interzis de directorul TVR de atunci, Paul Everac. Lansarea cărții povestește tocmai aventura acestei interdicții, volumul având și o Anexă, lucrată de Ioan Cristescu, care semnează această „restituire literară”, făcând un elogiu de Premiul Nobel lui Titus Popovici și o latrină din Paul Everac, considerat un autor fără talent, un obtuz, deși a avut toate onorurile comuniste (a fost „șef de protocol” la MAN). Dar obtuz este și el, care a uitat să amintească faptul că onoruri comuniste ca Titus Popovici nu a mai avut nici un scriitor român! Era membru CC, avea mașină la scară, șofer personal, vilă în Hațeg și era mort după vânătoare, ca toți nomenclaturiștii. Umbla în mașină cu arma după el și trăgea în sălbăticiuni direct din mașină! Și blestemul sălbăticiunilor pe care le ucidea cu sânge rece a venit în toamna anului 1994, când i-a spus șoferului (el nu conducea) să urmărească un iepure, era o mașină decapotabilă, el stătea în spate, s-a ridicat în picioare, a ochit iepurele și a tras, șoferul s-a speriat, a pierdut controlul volanului și mașina s-a izbit de un pom. I-a zdrobit capul lui Titus. Era în drum spre Tulcea, unde obișnuia să facă escapade vânătorești și pescărești, ca în scenariul comediei Operațiunea „Monstrul”! El era omul de casă al lui Ceaușescu și împăratul-tartor al cinematografiei naționale, omul care decidea ce filme să intre în producție. El este autorul celebrelor „planuri cincinale” ale cinematografiei române! Erau „cincinale” doar pentru unii, fiindcă el intra în producție când voia, film după film.

Și azi, după 33 de ani de la evenimentele din decembrie, nu se spune adevărul, se minte cu nerușinare! Întrucât vioara întâi era Titus Popovici, lansarea s-a brodat pe el. Adică vorbitorii, dirijați de gazdă, directorul MȚR, au adus salvă acestui „Monstru” român, păstrat în memoria unora drept o vioară cu toate strunele zbârnâitoare a literaturii române. La parastas a participat și Mihai Tatulici, care a proiectat un interviu de-al său cu Titus Popovici, transformând evenimentul într-o rușine triumfalistă. Nu mi-a venit să cred că Mircea Cornișteanu s-a folosit de o asemena sculă compromisă, simbol al televiziunii române corupte, falimentare, pentru a-și povesti episodul acestei producții interzise.

Pe Mircea Cornișteanu îl cunosc din facultate, am fost colegi de generație, îi știu toate spectacolele, mai ales din perioada directoratului său la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut minuni, zeci de spectacole antologice, inclusiv O scrisoare pierdută, plus că a păstorit și faimosul Festival Internațional „Shakespeare”, unic în estul Europei, la care participa spuma shakespeariologilor lumii, și unde eu am avut șansa să-mi lansez volumul Shakespeare și Eminescu, editat chiar de festival, care a realizat și o ediție în limba engleză. Toate premierele de la TNC erau evenimente memorabile, datorită lui Mircea Cornișteanu, un organizator ireproșabil.

De aceea, am fost mirat că el, un artist fără granițe, o fi fost (o mai fi) și el neînregimentat, cum trebuie să fie adevăratul artist, apelează la mijloace de gașcă, ale înregimentaților, cum a fost filmul ceaușist, sinistru, realizat și adus de Mihai Tatulici, numit „Nemuritorii” (cu titlul unui film de Sergiu Nicolaescu), în care singurul „nemuritor” e Titus Popovici, în masa de „nemuritori” aplaudaci de la Congres (Sala Palatului)! Interviul lui Tatulici cu Popovici este o rușine. El nu-l întreabă pe „Monstru”, ce însemna să fii omul de casă al familiei Ceaușescu, să ai toate onorurile într-o epocă barbară când scriitori ca Cezar Ivănescu și toată elita scriitorilor români erau muritori de foame!? Fostul zbir al culturii socialiste, Ion Traian Ștefănescu, care după ’89 s-a retras într-un anonimat absolut, dar întâmplarea a făcut să-l întâlnesc într-o plimbare în parcul Cișmigiu, mi-a mărturisit că el era un figurant, că omul care decidea intrarea filmelor în producție era Titus. Titus este artizanul producției socialiste, sute de filme mediocre, precum cele ale prietenilor săi de pahar, Francisc Munteanu și Andrei Blaier, erau trecute prin mâna lui!

Știu bine acest lucru, fiindcă lucram la o Casă de filme, Casa nr. 3, și mulți scenariști sau regizori se plângeau că proiectul lor a fost respins de „tovarășul Titus”. Titus venea adesea la Eugen Mandric, casa unde lucram eu, și puneau la cale ce să mai intre sau nu în producție. Se promovau în primul rând pe ei, scriau monstruozități, după ultima cuvântare a Tovarășului, ca Buzduganul cu trei peceți, și își promovau masiv amicii, pe regizori modești ca Francisc Munteanu sau Mihai Constantinescu, ca să aibă de băut (Mandric era un bețiv notoriu).

În cărțile mele de film am povestit nu o dată despre această istorie murdară. Nu mai voiam să-mi aduc aminte de ea și deodată, cu interviul „Nemuritorii”, Cornișteanu-Tatulici îmi fac cadou o viziune în care Titus Popovici o face pe disidentul. Mârșăvia este totală, fiindcă Titus a murit în 1994, în urma unui accident de mașină, cum am arătat, iar filmul are pe generic data „1997 Gura Zalu” (?!), unde a fost filmat. Ceea ce este o eroare. În sală erau zeci de „foști”, prieteni, invitați ai lui Mircea, dar, după discuțiile pe care le-am avut cu ei ulterior, nimeni nu a sesizat eroarea. Nici măcar Tatulici! Cum se poate? Măsluim așa, pe față, documente care se vor istorice? Adică nu e un interviu măsluit? Nici directorul MȚR nu a avut nimic de spus. Care mi s-a părut un om echilibrat, modest, care s-a străduit să fie obiectiv, dar care face fără să vrea osanale unor criminali ai culturii. El nu realizează această dramă și o face cu umor! Normal, imaginile în care apare Ceaușescu, discursurile lui de la tribuna celui de al XII-lea Congres al PCR, ale lui Titus Popovici și ale altor călăi comuniști, îl lasă indiferent sau îl fac să râdă, deși Țăranul român mârâie și azi! Iată, am trăit să o văd și pe asta, în casa Țăranului Român un elogiu adus călăilor lui!

Noua generație trebuie să știe adevărul și să fie eliberată de astfel de sechele. Felul cum Titus îi „replica” lui Ceaușescu, prin montajul necinstit al lui Tatulici, este o ticăloșenie fără seamăn. Tatulici face parte din familia fandaților sau pendulaților, de genul Pipă (Serafim), Găunescu (Păunescu) sau Ardei Umplut (Cristoiu), deși Cristoiu l-a numit „spălător de cadavre”, pentru lichelismul lui, de a apăra nulități (de, „cadavrele vii” între ele!), oricum, cred că nici el (Tatulici) nu știe bine cine este, nu are nici un statut clar, nu are o operă de scriitor, în nici un caz, e mai mult băgat în afaceri dubioase, tipic pentru indivizi care nu sunt nici în car, nici în căruță. Este perceput ca o portavoce comunistă ruginită, iar azi persiflează un trecut din care s-a hrănit cu mult spor ca țuțăr comunist (a avut proiecte comandate și plătite gras de comuniști!). El, ca și modelul său, Titus, nu ar fi fost nimeni fără Ceaușescu. Titus se lăfăia în nomenclatură, dar era o gânganie față de Ceaușescu. N-ar fi însemnat nimic fără această odioasă înregimentare comunistă. Un fitilist, un scriitor fără operă literară consistentă, după un debut cu două romane discutabile, Străinul și Setea, care serveau propagandei dejiste, căci Străinul ironiza burghezia din timpul regimului Antonescu, iar Setea elogia împroprietărirea agresivă a țăranilor, s-a aruncat pe afacerea cu scenarii, fiindcă îi aducea milioane, un liber-schimbist, un trădător sinistru, ca Iliescu. Ceaușescu l-a strâns la piept, iar el o face pe „disidentul”. Ce mișelie! Asta e imaginea scriitorului român, care trebuie să fie simbolul onestității naționale?! Dovadă că după ’89, lichelismul lui să se vadă prin scrierea rapidă a scenariului Crucea de piatră, simbolul bordelului românesc, interbelic, pe care l-a realizat ca regizor alt fitilist, Andrei Blaier. Vă dați seama, doi comuniști notorii, care înainte de ‘89 făceau filme despre secera și ciocanul, iar acum, în libertate, profitând de sacrificiul a 1 166 de tineri, să facă exact invers, un film despre/cu prostituate, despre reabilitarea securistă a prostituției! Cutremurător! Flămânzi după câștig! Odioși! Fără nimic sfânt! Și Titus e ardelean din Oradea!! Că Titus este o canalie, o „personalitate” de joasă speță, se vede din acestă poftă sălbatică după câștig. După evenimentele din decembrie, s-a aruncat ca un hulpav pe subiecte comerciale, el a lansat pelicule indecente moral și estetic, precum Miss Litoral și Divorț… din dragoste! Și, dacă mai trăia, umplea cinematografia de dejecții și sigur că Iliescu l-ar fi făcut ministrul culturii! A fost un mercenar al propagandei comuniste, căreia a vrut să-i arate „fața umană”, iar după ’89 să schimbe foaia. Titus nu s-a retras, nu a știut să-și poarte masca, a vrut să fie și cu Ceaușescu, și cu Europa liberă! Nu a știut să-și ducă cu demnitate crucea! El este „crucea de piatră” a literaturii române!

Aceste lucruri nu s-au spus la lansarea „istorică” a unor „foști” de la MȚR, precum unul Boroianu (fost ministru vestit în informații publice, fost secretar de stat în Ministerul Culturii, fost președinte ICR, groapa culturii române) sau Manuela Cernat, care, chiar dacă și-a schimbat numele, nu poate fi desprinsă de umbra tatălui ei, Mihnea Gheorghiu, mare scriitor comunist, supraînregimentat și suprauitat, fiindcă a fost mai mult o lansare protocolară, nu de restabilire sau dezvăluire a unor adevăruri. S-a văzut mai mult paiul din ochiul celuilalt, nu și parul din ochiul vorbitorului. Cornișteanu a dezvăluit, cu dovezi din presa timpului, doar cum directorul TVR de atunci, Paul Everac, a oprit producția acestui film. Un comunist îi pune botniță altui comunist, Teverac lui Titus. Eu l-am botezat pe Everac așa. Aveam la revista „Expres Magazin” o rubrică numită „Teverac”. În fiecare sâmbătă seara Everac își rostea „tableta” în direct, pe postul TeVeR 1, iar lunea apărea rubrica mea, în care analizam pe invers ceea ce spunea el. Parodie în toată regula. Iată tema unui film de dezvăluiri… literare! Opera a doi „Monștri” furioși, în starea de epave libidinoase!

Cornișteanu începuse producția, cum am spus. Ceea ce a salvat această lansare „istorică” a fost proiecția probelor, în care i-am văzut pe unii dintre marii actori ai țării, pe care Cornișteanu îi solicitase să joace în rolurile caragialești. Mi-a făcut o mare plăcere să-i văd pe Ilie Gheorghe, un monstru sacru al teatrului românesc, pe Șerban Ionescu, Magda Catone, Cezara Dafinescu, Dana Dogaru, Lamia Beligan, Natașa Raab, pe Mitică Popescu, excelent, și alte vedete. Mă așteptam să o văd și pe Cerasela Iosipescu. Fantastice actrițe am avut. Și frumoase! În cele 200 de filme care s-au făcut după ‘89 de către Noul Val, Mungiu et co., nici una dintre aceste mari actrițe nu apare, acest adevărat „Hollywood al teatrului românesc” a murit pentru ecranul românesc, fiindcă acești tineri nu au avut ochi decât pentru colegele lor de clasă (nu au lansat nici o vedetă, aceasta este tragedia acestui urât Nou Val!).

Probele lui Mircea Cornișteanu sunt un regal. Din ele deducem totuși că viziunea regizorală era clasică, nostalgică, asemenea montărilor prin care Cornișteanu s-a impus ca unul dintre cei mai buni (nu mai bun ca Alexa Visarion) caragialiografi ai noștri. Cu ce l-a deranjat pe Everac această viziune? Dacă pe generic nu ar fi apărut numele Titus Popovici, azi am fi avut un film istoric după O scrisoare pierdută, în buna tradiție a lui Jean Georgescu cu O nopate furtunoasă. Și cine l-a împiedicat pe Cornișteanu să facă filmul la o casă de filme, de ce trebuia neapărat la TVR? Titus avea relații în cinematografie, de ce nu a încercat la o casă independentă? Mister. În loc de un film bun, avem un scandal prost. Cornișteanu a fost cuminte. Decupajul lui regizoral ne dovedește că ar fi fost un film de cinema, nu o ecranizare teatrală. Film, nu teatru filmat. Legăturile dintre scenele piesei, multe inversate, sunt foarte vizuale, făcute cu un fin simț cinematografic. Finalul este o agapă pe fundalul discursului antologic al lui Cațavencu. Impactul politic este clar, cu accente virulente asupra situației de azi a României. În probe însă nu apare nici un element de actualizare, nici o proiecție în viitor, poate doar prezența regizorului care dădea indicații și improviza roluri de distanțare.

Grid Modorcea