Andrei Marga: Pacea nu va fi instituită definitiv până nu se pune capăt Pactului Ribbentrop-Molotov. Bucovina de nord la România

Profesorul Andrei Marga face o amplă radiografie a ”suveranismului” și ”suveranității” în lume și în particular în Europa. El susține că statul modern a fost constituit pe fundamentul suveranității și de aceea disoluția conceptului și a stării de fapt nu poate să ducă decât la anomalii. În opinia sa suveranitatea statelor este baza de la care trebuie să se plece în orice analiză și că pacea nu va fi instaurată cu adevărat în Europa până când nu se va pune capăt prin Tratate internaționale ferme ratificate oficial în parlamentele statelor naționale a Pactului Ribbentrop-Molotov.

”Reconstrucția suveranității

Statul modern s-a construit pe libertăți  și drepturi fundamentale ale individului și cetățeanului, dar și pe suveranitate. Aceasta, în triplă privință: suveranitatea poporului, suveranitatea națiunii și suveranitatea statului. Fiecare este chestiune de drept.

Formulat cât mai succint, ca să facem intuitive lucrurile, suveranitatea populară constă în dreptul poporului de a decide organizarea statului, politica sa generală și de a o controla. Suveranitatea națională este drept al națiunii de a se promova prin repre­zen­tanții aleși. Suveranitatea de stat este drept al autorităților legitime de a lua decizii de promovare a intereselor națiunii.

Înțeleasă ca stăpânire de către subiect a condițiilor propriei vieți, suveranitatea este din nou în discuție.

Evoluțiile recente au resuscitat întrebări deloc simple: mai este democrația guvernarea poporului de către popor? mai exercită națiunea puterea? mai este statul național subiect sau a fost luat în stăpânire de alte forțe?

De altfel, de ani buni, se semnalează crize: democrația este înlocuită cu administrarea din partea unor cercuri care ajung să falsifice voința politică a poporului; națiunile controlează tot mai puțin propriul stat în epoca celor mai mari concentrări de putere economică, decizională, mediatică; statul național este înlocuit la decizii de forțe internaționale. Analizele sunt solide, argumentările factuale și greu de contrazis.

Cel mai nou, conflictul din Ucraina ridică întrebarea privind exercitarea suveranității  în condițiile  unei lumi a interacțiunilor și a celor mai sofisticate arme. Și, desigur, ale conducerii de către o geometrie variabilă a supraputerilor.

…….

Suveranitatea de stat, cum ne spun juriștii, este element constitutiv al statului.

Ca urmare, suvera­nitatea este dreptul statului de a decide liber în politica internă și externă. Fapt de importanță practică crucială!

Nu rezultă însă de aici nicidecum că simpla proclamare a suveranității – populare, naționale, de stat – este suficientă.  Promovarea suveranității  poate fi succes doar dacă are loc într-un regim în care aleșii dau seama cetățenilor, dacă puterile statului rămân în echilibru și dacă este susținută de elaborări economice și juridice și de proiecții adecvate ale viitorului. „Suveranismul” atât de discutat în zilele noastre, poate deveni și el, ușor, pradă instrumentării. Se observă ușor că deja caută să îl ia sub control unii dintre cei care l-au subminat tot timpul.

Urgența „suveranismului” este să-și asume lucid realitatea și să se doteze cu elaborări economice și juridice într-o abordare nouă, conformă unei lumi în schimbare. „Suveranismul” este în fața acestei obligații, de care-i atârnă azi soarta.

În Uniunea Europeană, construită pe adeziuni ale statelor conștiente de tragediile trecutului și de avantajele de neînlocuit ale cooperării, nevoia revenirii la tratatele de bază și a reorganizării se simte tot mai acut.

Mai ales că, în pandemie, Uniunea mai mult a aplicat soluții, decât și-a conceput, apoi a aplicat politici riscante, cum este cea din energie, iar acum decontează, în plus, războiul din Ucraina. Uniunea Europeană plătește pentru decizii chestionabile!

Între „euroexitul”, propus de economiști și istorici francezi și irlandezi dintre cei mai calificați, și conformismul birocratic care s-a instalat, trebuie lămurit ce fel de Europă dorim. Europa fondatorilor Uniunii Europene, de Gaulle, Adenauer, de Gasperi, era „Europa națiunilor”. Ea pare azi romantică și stârnește reacții. Dar, la urma urmelor, există o ofertă mai bună? Nu s-ar putea rafina asemenea Europă?

A doua temă la care mă refer vizează politica externă în condițiile în care Consiliul de Securitate poate autoriza intervenții oriunde în favoarea democratizării, a drepturilor omului și a păcii. Divergența ce poate apărea se poate preveni coerent încorporând în suveranitatea națională o nouă prevedere: suveranitatea proprie are de inclus securitatea vecinului. În fapt, nu mai este posibilă securitate solitară.

Oricât ar da de lucru, dacă se vrea pace durabilă, suveranitatea națională nu poate face abstracție de situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității.

Cum știm, argumentele ascendenței istorice, demografiei și autodeterminării au dus, în secolul al douăzecilea, la suveranități care, în preajma celui de al Doilea Război Mondial, au fost încălcate. De aceea, oricum s-ar răstălmăci datele, suveranitate națională nu poate logic fi asupra unor teritorii obținute prin încălcarea suveranității altui stat.

Nu este lipsită de importanță împrejurarea că, în anii șaptezeci, s-au semnat tratate între state europene care au consemnat recunoașterea frontierelor existente până la reglementarea finală de după al Doilea Război Mondial. Între timp, chestiunea reglementării finale nu mai are intensitatea acelor ani, considerându-se că integrarea europeană este soluție pentru oricare stat.

Firește, integrarea europeană a creat un alt cadru. Dar este greu să crezi că în istorie vor lipsi dinamica și situațiile noi!

Desigur că mereu sunt de gândit nu doar prezentul, ci și viitorul mai bun. Dar precauții ar trebui luate. Cea mai bună precauție este lămurirea lucrurilor până la capăt, mai ales că azi trenează și restanțe de la încheierea „războiului rece”. Împrejurarea că s-au aplicat expediente diplomatice, prin înțelegeri de circumstanță, în absența garanțiilor, obligă azi, cred eu, la reflecție.

Închei cu câteva scurte observații.

În istoria postbelică s-au semnat documente importante, fără îndoială. Dar, în privința suveranității, nu s-au semnat tratatele de care ar fi nevoie.  Desigur, spune mult faptul că, în momentul de față, SUA rămân, din punct de vedere juridic, la angajamentul din Memorandum, dar lasă țările implicate să decidă teritoriile. Mai adaug doar că efectelor celui de al Doilea Război Mondial ar fi cazul să li se pună capăt prin negocieri înțelepte, fiind clar că suveranitatea se extinde, logic, și asupra teritoriilor pierdute la un moment dat de unele țări prin încălcarea suveranității lor. Altfel, se prelungește viața anacronicului pact Ribbentrop-Molotov și se amână încheierea efectivă a războiului.

Din toate rațiunile, conceperea suveranității trebuie din nou adusă la zi.

NapocaNews