Mihai Neamțu: O sută de ani de creștinism răsăritean pe meleaguri românești meritau un cronicar capabil

S-au publicat în ultimele decenii mii de cercetări despre relația ambiguă dintre marii filozofi ai secolului XX și ideologiile totalitare: Marx și leninismul, Heidegger și nazismul, Sartre și stalinismul, Eliade și legionarismul, Noica și ceaușismul… Să nu mai citim, atunci, „Capitalul”, „Ființă și timp”, „Sacrul și profanul” sau „Jurnalul de la Păltiniș”, doar pentru că anumiți gânditori, comentatori sau traducători „aflați supt vremi” s-au compromis?

Decenii la rândul, criticii literari au apărat autonomia esteticului și au refuzat lectura politică a unor capodopere culturale, salvând frumusețea unei poezii de Nichita Stănescu, chiar și atunci când autorul a cochetat, neinspirat, cu „roșul vertical”…

Orice exeget onest și-a propus să recupereze chipul luminos, chiar admirabil, al autorului cercetat. Astăzi, apreciat este demersul demolator, nu recuperator. În plină deconstrucție a culturii logocentrice și-a instituțiilor naționale (familie, biserică, lege strămoșească), prioritățile sunt altele.

Evident, dacă ai dori să compromiți orice meserie sau orice breaslă, atunci ar fi suficient să cauți legăturile subterane întreținute de intelectuali cu mediul politic.

Un istoric zelos ar putea investiga relația de conivență ideologică între Universitatea modernă și Statele europene. Să răsfoim, vă propun, documentele care indică rușinoasa cochetărie a biologilor germani cu doctrinele rasiste. Să recitim arhivele care justifică deplorabila decizie a mediului academic bucureștean de-a oferi un titlu doctoral unei analfabete ca Elena Ceaușescu…

Vom renunța la studiul chimiei, doar pentru că niște politruci au facilitat ororile de la Treblinka sau pentru că au dezonorat standardele științifice ale disciplinei în cauză? Să fi abandonat oare americanii studiul rachetelor, imediat după cel de-al doilea război mondial, doar pentru că Wernher von Braun a lucrat și pentru Germania hitleristă?

Mințile disciplinate refuză, evident, o asemenea ciorbă hermeneutică. Nu și la noi. Când vine vorba despre Biserica Ortodoxă Română, însă, deconstrucția e obligatorie. Nici nu mai e nevoie să citești cartea unui istoric tezist pentru a-i cunoaște concluziile: în loc să lumineze și să păstorească poporul, Biserica i-a trădat pe români, ducându-i pe cărări greșite.

Numai așa îmi pot explica insistența cu care istoria lui O. J. Schmitt asociază cel mai luminos capitol al spiritualității românești din veacul trecut (mișcarea „Rugul Aprins” din anii 1941-1947) cu tenebroasele discursuri ale Gărzii de Fier, deși Sandu Tudor (spiritul tutelar al grupării isihaste de la Mănăstirea Antim) era un aprig condeier de stânga…

Nimeni nu poate nega păcatele unei instituții obligate să colaboreze cu regimurile politice nedemocratice. Tradiții creștine precum catolicismul austriac (sau croat!), protestantismul german sau ortodoxia rusească s-au văzut obligate să facă enorme compromisuri morale de-a lungul secolului trecut.

Nici Biserica Ortodoxă Română n-a fost lipsită de scăderi, pe care se cuvine să le recunoaștem cu smerenie și decență. Ne spovedim, dar în fața lui Dumnezeu, nu a călăilor. Ne cerem iertare, dar nu în fața celor care justifică fraudele judiciare sau persecuția bolșevică la adresa clerului ortodox.

Te-ai fi așteptat de la un istoric onest, venit din spațiul limbii germane, să scrie așa cum i-a îndemnat Tacit: „fără ură și părtinire” („sine ira et studio”).

Nu e cinstită cartea dornică să ascundă mereu luminile și să supra-dimensioneze penumbrele; să amestece discursul electoral pasager cu teologia mistică de anvergură universală; să desconsidere, în ultimă instanță, exemplul de moralitate și decență al unor sfinți, genii sau eroi, precum Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu sau Regina-mamă Elena (socotită drept între popoare la muzeul Yad Vashem din Ierusalim).

O sută de ani de creștinism răsăritean pe meleaguri românești meritau un cronicar capabil, simultan, de boierie și cărturărie.

Mihai Nemțu

(Sursa Facebook)