Una dintre cărțile religioase cele mai valoroase, care poate fi pusă alături de Biblie, dar are calități noi, nebănuite, este Între iadul deznădejdii și iadul smereniei a sfântului Siluan Athonitul.
Ideea principală, ideea laitmotiv, este „Căutarea lui Dumnezeu cu lacrimi”. Cartea e plină de lungi și nesecate poeme de iubire a lui Dumnezeu. După ce citești această carte, este imposibil să nu crezi că Dumnezeu există. Există, există, există. Dumnezeul lui Siluan însă este o creație catafatică. Identificarea cu acest Dumnezeu este absolută, nu are nici o umbră, decât lumină. Toată căutarea lui Dumnezeu nu este ca la Sf. Augustin, o căutare rațională, pe bază de întrebări, de dubito, de îndoială, ci este făcută dintr-o dragoste nețărmurită pentru Dumnezeu. Nici nu cred că Siluan Athonitul a auzit de Augustin. La Athos ortodoxia este stăpână, credința oarbă, nu cercetarea. Dacă aude cineva că îl cauți pe Dumnezeu cu mintea, te aruncă în mare!
E ceva copleșitor să citești un text ca o apă curgătoare lină, fără nici un obstacol. Nu se îndoiește nici o clipă de existența lui Dumnezeu. Siluan nu coboară cu nici un cuvânt înainte de Dumnezeu, ci de la Dumnezeu începe totul. Toate trăirile lui sunt după existența lui Dumnezeu.
Însemnările lui Siluan nu seamănă cu nimic din ce am citit din Sfinții Părinți. Și cu nici una din celelalte cărți sfinte, ale unor mohahi de seamă. Este un iad deznădejdea, frământările, grijile sufletești, dar un iad este și smerania, fiindcă trebuie să lupți continuu cu Eul tău ca să fii smerit, cu îndoielile tale. Dar îndoielile lui Siluan nu sunt de genul lui Augustin. El nu se întreabă: Exiști sau cine ești, Doamne? Cum să întrebi așa o prostie când mii de călugări de la Athos nu se întreabă, nici toți care au zidit istoria ortodoxiei?
Siluan nu este creator, este trăitor, trăiește ce au creat alții. El trăiește dincolo de întrebări, dincolo de îndoială, chinul lui este un chin al smereniei. Să convertești deznădejdea în nădejde. Ca să ajungi la nădejde, e nevie de smerenie, trebuie să treci prin iadul smereniei!
Siluan înseamnă trăire absolută.
Cât de sfâșietoare este dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru Duhul Sfânt! Ce obsesie, Duhul Sfânt! Cine este Duhul Sfânt? Câte minuni și miracole îi atribuie Duhului Sfânt! Disperarea lui Siluan este că, prin păcatele sale, a pierdut harul Sfântului Duh. Și caută să-l regăsească. Deznădejdea și Smerenia sunt antonime, ca în formularea lui Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care îi iubesc”. Pedeapsă și iubire!
Ce paradox! Și David în Psalmii lui merge numai pe căi antagoniste, pe expresii antonime. Dar cele două iaduri ale lui Siluan, nu sunt oare unul? Noi, ortodocșii, facem altceva, din antonime, sinonime, avem altă înțelegere a lucruilor. Și mă gândesc la minunatul catren al lui Eminescu:
Două inimi când se-mbină,
Când cufund pe tu cu eu,
E lumină din lumină,
Dumnezeu din Dumnezeu.
Și cele două iaduri când se-mbină, când se ciocnesc, apare lumina, se naște Raiul. E ca în matematică, Minus cu Minus dau Plus. Mă întreb, o fi stând și iadul în inimă? Siluan nu vorbește așa, nu face asemenea speculații inevitabile, fiindcă el nu este creator, este mânat doar de nevoia de a se spovedi. Spovedania propriu-zisă, pe care o face poate zilnic la biserică, nu-i este de ajuns. Scrisul este adevărata spovedanie.
Uluitor că în însemnările lui, nu găsești citate din alte cărți, cum face Ellen White, de pildă, care te sufocă cu citate. Opinia ei nu se mai vede. Iadurile nu apar nici chiar din Biblie, din Apocalipsă, sau din Sfinții Părinți, fiindcă nu este scrierea unui cărturar, ci pur și simplu a unui trăitor. Dar Siluan o depășește pe White, fiindcă scrie despre sine, ce simte, ce trăiește, se analizează pe sine, sufletul său chinuit/smerit.
Pentru a înțelege și mai bine conceptele lui Siluan, am să dau un exemplu contrar, cazul Simona Halep, care, depistată că s-a dopat, că a luat un medicament interzis, a fost suspendată patru ani din tenis. Dar ea nu suferă nici de deznădejde, nici de smerenie. Pledează numai nevinovat (not guilty) și este foarte agresivă cu cei care au condamnat-o. Iar pe cei care o critică, îi consideră ofticați, fiindcă ea i-a învins pe teren. Cum spune chiar despre Serena Williams. Dar nu și Serena a bătut-o? Uită că scorul direct este 10-2 pentru Serena? Adică Halep continuă să fie fără moralitate? NU faptul că a luat un medicament interzis este atât de grav, ci faptul că n-a știut să-și administeze cariera? Totul în cariera ei este bombastic, cum am aratat în cărțile Arta sportului și Umorul involuntar, unde îi selectez perlele prostiei. Ea nu-și asumă nici o vină, vinovați sunt toți ceilalți, care, chipurile, o invidiază. Mai mult, s-a înhămat într-o serie de procese, ca să-și spele imaginea terfelită. Numai circ. Nu știe altceva. Nu s-a retras cu demnitate în deznădejdea sa, cum făcuse mai an Maria Sharapova, acuzată pentru ceva asemănător. Dar Mașa a știut să iasă din necaz cu fruntea sus. Obrăznicia lui Halep nu are limite. Nici un moment de deznădejde, de durere pentru ce-a făcut nu apare din comportarea ei, așa cum nu apare nici un strop de smerenie. E singură. N-a știut să-și ia aliat pe nimeni. A sfidat mereu România, țara în care s-a născut. A refuzat să reprezinte România la Olimpiade, pe motivul că ea nu e româncă, e „machedoancă”. Acum cică ar fi părăsit România! Este cazul unei cariere eșuate datorită lipsei de moralitate și de credință. Halep nu se comportă ca o creștină. Nu știe să-și asume un păcat. Din atitudinea ei nu reiese că ea crede în Dumnezeu. NU are nici un Dumnezeu? Și-a bătut joc de munca ei, de talentul ei. A plătit presa care să-i facă osanale, iar acum aceeași presă o bălăcărește. Este un caz tragic, de inconștiență, la o mare distanță față de trăirile lui Siluan, care a cunoscut și iadul deznădejdii, și iadul smereniei. Halep a rămas numai cu iadul.
Deznădejdea se vindecă prin smerenie. Această trăire absolută a monahului Siluan nu este posibilă decât printr-o totală rupere de lume, să nu mai existe nici un contact cu lumea. Și deznădejdea, și smerenia le-a trăit la apogeu. Din viața lui, aflăm până unde își poate duce omul agonia, mistica. Până la care ceruri urcă trăirea, să simtă că vede abisul, cum l-a văzut Sf. Pavel. E trăirea lui, povestea lui. E deznădejdea și smerenia lui. Nu poate fi imitat. Putem fi ca el? Nu putem. Numai misticii ruși pot ajunge la trăiri atât de înalte, de arzătoare. Totul sau nimic. Viață sau moarte. Tema asta o au toate filmele rusești religioase, precum Ostrovul lui Lunghin. Nici Insula japonezului Kaneto Shindo nu-l egalează. Ruperea totală de lume e un sacrificiu paranoic.
Am reținut de la Siluan Athonitul, din infinitul lui poem de iubire pentru Dumnezeu, rugăciuni ca acestea:
„Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și Îl caută cu lacrimi”.
„Cine iubește pe Domnul, acela își aduce aminte de el, iar aducerea aminte de Dumnezeu naște rugăciunea”.
Așa ceva nu a spus Augustin. Chinul lui a fost să se întrebe dacă există Dumnezeu și iar să se întrebe, dacă există, de ce nu-mi amintesc de el? Iar atunci când a avut revelația cunoașterii, a spus, exiști, fiindcă îmi amintesc de tine.
Însă n-a mai spus că această divină aducere-aminte naște rugăciunea. Cele două citate pe care le-am dat sunt cele mai profunde cugetări pe care le-a emis vreun trăitor religios. Un om al credinței, cum istoria bisericii nu a mai avut.
Grid Modorcea
