6 decembrie 1949: Nicolae Purcărea – Urlă haita

Așa am ajuns în ziua de Sfântul Nicolae a anului 1950. Plăcută se arăta a fi acea zi de 6 decembrie! Ne pregăteam de sărbătoare. Trăiam în sufletele noastre praznicul marelui ierarh, chiar dacă nu aveam biserică. Celula în care trăiam ne devenea, în zilele de sărbătoare, biserică, prin înălţarea noastră sufletească, prin rugăciune, prin purtarea și trăirea noastră plină de evlavie. Sărbătoarea era în sufletele noastre, de parcă Dumnezeu Se cobora printre noi. Trei inși – Nicu Ioniţă, Puiu Chivulescu și eu – ne bucuram mai mult de strălucirea acelei zile, ca unii ce eram aniversaţi. Colegii de celulă au ţinut să ne ureze „La mulţi ani!“ și sănătate, ca și cum n-am fi fost închiși.

(…)

Așadar, camera 1 subsol de la Pitești era în sărbătoare. Și câtă armonie era între noi! La un moment dat, ușa s-a deschis și – surpriză! – în pragul ei a apărut un ins înalt, voinic, cu alură de atlet, cu faţa mare, rotundă, și ochi albaștri, sfidători. Șuba de pe el îl făcea parcă mai mare, mai voinic. Ceva în înfăţișarea sa prevestea răul. Privirea lui îţi dădea fiori de gheaţă, răspândind ură și răutate.

– Bandiţilor, trebuie să vă faceţi demascarea! Nu mă interesează dacă vreţi să vă reeducaţi, dar demascarea trebuie să o faceţi! Câţiva au încercat să vocifereze. Atunci Ţurcanu, căci el era arătarea – singurul din închisoare care se putea plimba în voie și deschide ușile –, a strigat:

– Pe ei!

Porunca a ţâșnit ca o flacără. De unde, de neunde, bâte și picioare de scaune au început să zboare peste noi. Năuciţi, înmărmuriţi, paralizaţi parcă, primeam loviturile. Dar de la cine? Cine ne lovea? Și de ce?