Dar cât de mare este Nădejdea? Atât de mare, cât o Cruce pentru eroi ridicată prin colinde și 10 tone de ciment cărate de un profesor de istorie și elevii din liceul domniei sale.
Este o altă poveste reală din Huși, petrecută în apropierea Pădurii Dobrina. August, 1944, 28 de militari ai Armatei Române luați prizonieri de trupele rusești comuniste au fost executați în valea dintre Huși și Dobrina. În memoria lor a fost pusă în urmă cu mult timp o cruce mică din piatră fără niciun fel de inscripție…ea fiind acoperită de vremuri și desișul de arbuști din râpă. Nu se mai vedea nimic, nici măcar fosta cale ferată, aflată la câțiva metri distanta. Crucea mică devenise un fel de legendă despre care doar unii bătrâni povesteau în fața copiilor. Așa aflase de ea și domnul profesor Mircea Ciubotaru. Istorisirea veteranilor i-a rămas adânc întipărita în suflet și în anul Centenarului se hotărî să o scoată la lumină. Cumva reuși să obțină de la primărie avizul pentru monument. Porni apoi bătălia pentru obtinerea finanțării bătând din poarta în poarta pe la diverse firme din împrejurimi, inclusiv cu prilejul sărbătorilor de Crăciun când prin colindele rostite de glasul tinerilor reuși să deschidă inimile întreprinzătorilor român din Huși. Făcu în cele din urmă rost de toți bănuții necesari. Dar greul nu se sfârși aici. Nicio firmă de construcții nu se înhăma la treabă din cauza terenului deosebit de dificil, utilajele neputând fi duse în râpa unde au fost executați eroii români din cauza terenului deosebit de dificil…și aici începe povestea: proful făcu unei firme o oferta de nerefuzat: vă cărăm noi tot ce aveți nevoie până la locul respectiv! Cred că ar fi fost în stare să facă asta și singur, dar nu, nu a fost singur, întrebându-i pe elevi dacă doresc să-l ajute. Așa s-a făcut că zeci de tineri, nu doar de la clasa unde preda el istoria, ci din întreg liceul s-au înhămat la o muncă extrem de grea. Mai întâi au făcut calea de acces spre „șantier”, adică pe o distanță de vreo 200 metri au desțelenit totul, curățând o portiune din râpă de arbuști și bălării, precum si de gunoaiele din jur. Muncitorii făceau mortar la buza văii iar elevii și profesorul îl duceau in găleți până jos. S-au făcut mai întâi trepte din beton, trecându-se apoi la construcția propriu-zisă. In total au cărat peste 10 tone de mortar, cu mâinile lor. Crucea mare monument s-a ridicat prin jerfa, prin munca unor băieți și fete de liceu, în piedestalul ei aflându-se crucea mică inițială. Inscripția de pe monument sună așa: ,, În acest loc, august 1944, 28 de soldați români, prizonieri de război, au fost uciși de soldați sovietici. Eroii nu mor niciodată! 15-X- 2018″.
Să-mi spuneți și mie vă rog ce taină i-a mânat pe acești copii, cum de au ales ca mâinile lor să fie pline de bătături încleștându-se pe mânerul găleților cu beton, după ce au fost rănite de ghimpii arbuștilor ce inundau întregul loc. Ce taină a fost în inimile lor și cât de mare este Profesorul Mircea, un om de o modestie rar întâlnită! Ce au făcut acești oameni este desigur veriga ce-i leagă pe eroii de demult cu eroii de astăzi, căci fără îndoială toți acei tineri și profesorul sunt eroii vremurilor noastre datorită cărora România încă trăiește în pofida tuturor. Nu, România nu duce lipsă de programe economice, educaționale sau de orice fel scrise pe hârtie. Nu e mare lucru de a le pune pe o foaie. România are nevoie de eroii „anonimi” ai vremurilor noastre pentru a se ridica. România are nevoie de suflete capabile să umple mâini de bătături și sânge, are nevoie de caractere tari care nu doar să scrie programe minunate, căci nimeni nu „inventează apa caldă”, ci să le și aplice. Doar mâinile sângerânde de conștiința națională pot ridica o Țară spre Cer. Doar această conștiința națională poate genera prosperitate economică, adică libertate, altfel rămânem în statutul de subcolonie cu cele mai frumoase „strategii” electorale pe niște foi rupte de neputință. Iar caracterele tari mai includ ceva esențial, ele nu trădează.
Despre asta este cuvântul ,,Cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!”.
Dr. Mihai Tîrnoveanu
