La 03 decembrie 1991, trecea în veșnicie Petre Țuțea.

„Lumea, acum, e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie”

„Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.
Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.”

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)