Poporul român are o istorie milenară legată de păstorit. ”Miorița” face parte din tradiția noastră istorică. Transhumanța – obiceiul ciobanilor din țara noastră este atestat oficial încă din anii 1400, iar acum este recunoscut și la nivel internațional. Transhumanța a intrat în patrimoniul UNESCO. În fiecare an, de secole primăvara și toamna, mii de animale au fost conduse de grupuri de păstori (ciobani) împreună cu câinii și caii lor, de-a lungul traseelor clare între două regiuni geografice, de la răsărit până la apus. Spațiul carpato-danubiano-pontic era brăzdat de turmele de oi cu ciobanii români de pe o culme de munte pe alta, de pe un deal pe o vale. Și în această paradigmă s-a format etnogeneza poporului român și a limbii române. Dar poporul român născut creștin, nu încreștinat, la o dată anume ca alte popoare învecinate, a trebuit în procesul transhumanței să descopere o soluție originală pentru a se ruga creștinește și de a-și desfășura tradiția religioasă, în lipsa bisericilor și a preoților. Pentru români și strămoșii noștri geto-daci, din vremuri imemoriale, bradul a fost un copac sacru. Verdeața lui a reprezentat simbolul veșniciei. Bradul este prezent și astăzi în tradiția folclorică ca un simbol în ritualurile funerare și de nuntă la români. La riturile funerare bradul pe mormânt simbolizează ”pomul vieții”, iar la ceremonia de nuntă el reprezintă permanența și veșnicia. Chiar vorbeam la lansarea cărții mele ”Neînfrânții”, cu profesorul Avram Fițiu, o personalitate a culturii transilvane, despre tradiția ”bisericii de brad” sau a ”biserici de brazi” la români în mediul rural, dar în special la ciobani. În procesul transhumanței ciobanii români nu aveau acces la oficierea slujbelor religioase și nu aveau lăcașuri de cult pe crestele și pășunile Munților Carpați. De aceea ciobanii români creștini ortodocși au inițiat o formă de viață religioasă în mijlocul ”pustiei”. În faza creștinismului timpuriu, tot muntele a rămas spațiul consacrat al săvârșirii riturilor religioase pentru păstori, în „biserici de brad”, amenajate prin defrișarea arborilor în formă de cerc, precum perimetrele templelor, oficierea slujbelor făcându-se „fie de un cioban bătrân, fie chiar de preot”. (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1997, p. 113).
Etnologii români, pornind de la studiile lui Mircea Eliade, au cercetat modele de viață religioasă a ciobanilor români plecați cu lunile pe munte. Pentru că în pustietatea în care petreceau cu lunie, nu existau biserici sau preoți, ciobanii improvizau și trăiau o viață religioasă transfigurantă. Dacă nu ajungeau la un schit singuratic sau la o peșteră de schimnic, ciobanii români se rugau și închinau la brad, care simoliza din vremea vechilor geto-daci pomul vieții și al veșniciei. Ciobanii români se spovedeau la brad. Nu era un brad special, ci doar unul mai batrân, retras în pădure. Sub bradul acela nu ploua ani de zile, asta era condiția, pentru ca ciobanul să-și facă spovada. Aici se observă și anumite influențe temporare scitice sau slave. Ciobanul se spăla pe față, dimineața, și bea apa neîncepută, de la izvor. Se închina la brad, rostea o rugaciune și apoi își spunea în gând, ori cu voce tare, toate păcatele ce-i apasau conștiinta. El făcea înainte o cruce pe scoarța copacului. Daca bradul nu se usca, era semn că pacatele ciobanului care se marturisise fuseseră iertate. Pentru ciobanul de pe munte spovedania la brad era mai bună decât cea la preot: Dumnezeu și natura, în care traiesc ei, zi si noapte. Un loc cu valenţe magico-religioase este și „biserica de brazi”, spațiu în care păstorii bătrâni oficiau logodnele ciobanilor, atunci când părinții fetelor nu erau de acord cu nunta. Între cioban şi brad există o legătură tainică. În anumite contexte rituale şi ceremoniale, bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu. În folclorul românesc este cunoscută tradiția în care păstorii bătrâni oficiau logodnele sau căsătoriile ciobanilor, atunci când părinţii fetelor nu erau de acord cu nunta. În vremurile de răstrişte, bisericile ardeau ca nişte torţe uriaşe, când se retrăgeau armatele turceşti. Atunci românii se rugau în adâncul codrilor, între brazii uriaşi dintr-un luminiş, ce răsărise într-un semicerc, închis la răsărit de bradul cel mai bătrân, care simbolizează altarul. Ceilalţi brazi (care alcătuiau semicercul erau uşor defrişaţi sau retezaţi după prima slujbă), aceasta constituind în mod simbolic o biserică a tristeţii și a celor necăjiţi. Aici păstorii se logodeau sau se căsătoreau cu fetele din sat de acord sau nu cu părinţii acestora.Căsătoria din biserica dintre brazi nu putea fi anulată oricât de mult s-ar fi străduit un preot. Slujba religioasă începea la începutul soarelui, mirii stând în genunchi în faţa bradului bătrân, care simboliza altarul, preotul spunându-le toate rugăciunile vechi, fiecare de nouă ori, pe care mirii la repetau, naşii făcând acelaşi lucru. Ultima binecuvântare se dădea vinului din care se vărsa o cană la rădăcina bradului bătrân. (Emma Madalina Georgescu, Biserica dintre brazi, ACTA MOLOAVIAE MERIOIONALIS. XXII-XXIV. ZOOI-2003, p. 571). Mulțumesc scriitorului Dumitru Velea pentru comentariul transmis pe această temă: ”Piesa lui Ion D. Sirbu, Rapsodia Transilvania, celebrand Razboiul de independenta, la centenarul acestuia, se desfășoară intr-o astfel de „biserica de brazi”. Premiera la Petroșani, 1977. La vizionare, Ilie Rădulescu, doctorat în istorie, fost membru în CC și director al Televiziunii Romane, secretar cu propaganda al jud. Hunedoara, a dialogat cu Sirbu, preț de o ora și tocmai pentru asta l-a îmbrățișat pe Ion D. Sirbu. Lume care știa carte și mai ales suflet romanesc! Lume Vie!”. La românii păstori din vremurile imemoriale exista și tradiția plantării de brazi sub formă de navă bisericească, iar în locul altarului simbolic, fiind plantat un brad. Aceste ”bisericii naturale” erau frecventate de ciobanii români în timpul străvechiului obicei al transhumanței. Etnologii și istoricii ar trebui să studieze și să evidențieze tradiția ”bisericilor de brad” în istoria religioasă și etno-folclorică a românilor, ca o formă de supraviețuire a creștinismului românesc și a rezistenței spirituale în fața vicisitudinilor istoriei. Primele ”bisericii de brazi” au fost o trăsătură inedită și originară a creștinismului românesc milenar.
Ionuț Țene
