Politica comuniștilor români de independență față de Moscova roșie a fost treptată, urmând pași politici ce țin de serviciile secrete și care au durat ani de zile. Odată cu plenara CC a PMR din noiembrie/decembrie 1961, conducerea partidului comunist prin numirea lui Nicolae Ceaușescu, ca secretar al CC al PCR, a preluat controlul Departamentului Securității Statului. A început o politică de înlăturare a agenților sovietici din securitate și politica dură de românizare a cadrelor, de fapt o ”naționalizare” a Securității după plecarea trupelor sovietice din țară în 1958. Această politică de ”românizare” a Securității a dus la desființarea cunoscutelor ”sovromuri” ce epuizau țara de resurse și țăranii cu cotele agricole, precum și la respingerea ”planului sovietic Valev”, care dorea transformarea țării noastre într-o țară eminamente agricolă în lagărul socialist. Românizarea cadrelor securității a dus la politica de industrializare a țării și la dictatura de dezvoltare accelerată spre indignarea sovieticilor din URSS și din țara noastră, precum și la declarația de independență a PMR față de Moscova din luna aprilie 1964. În 1962 a început politica de reeducare de la Aiud pentru eliberarea tuturor deținuților politici din închisorilor comuniste, prin semnarea unui ”plan faustic” de acceptatre a regimului comunist ”naționalizat”. În 1964 s-a emis decretul 411, prin care foștii deținuți politici au fost eliberați. Sovieticii erau la propriu uimiți și provocați de către politica de românizare a cadrelor dusă de partidul comunist român. Vârful eliberării DSS de sub tutela Moscovei a fost înlăturarea numeroșilor consilieri sovietici din structurile de securitate și apărare ale țării, în anul 1964. Gheorghe Gheorghiu Dej a pus la dispoziție un întreg tren cu numeroase vagoane, pe linia București – Moscova, pentru plecarea celor aproape 1000 de consilieri sovietici și familiile lor din țară. Pe peronul gării Gheorghiu Dej a venit însoțit de liderii PMR și a început să plângă de emoție, bineînțeles un teatru ieftin pentru a impresiona asistența că îi pare rău de plecarea consilierilor sovietici. Liderul delegației consilierilor sovietici, un cunoscut agent al celebrului Alexandr Saharovski, care condusese echipa de consilieri sovietici din România la începutul anilor `50 și era acum la Moscova în funcția de șef al Directoratului I al KGB, adică șeful direcției de acțiune externă a serviciului secret al URSS, i-a transmis lui Dej ironic ca să nu se bucure prea tare (prin plânsul fals și provocat) de plecarea consilierilor sovietici din România pentru că ei: ”Au plecat dar au rămas aici”. Și ca să accentueze acest lucru șeful consilierilor sovietici din MAI a mai spus ”- Tovarășe Dej, nu aveți voi românii atâtea topoare câte cozi de topor am lăsat aici”. Lui Dej i-au rămas lacrimile de pe obraz ”în gât” la auzul acestor cuvinte. De altfel Dej a fost ucis indirect prin iradiere și moare de un cancer galopant pe 19 martie 1965.

Nicoale Ceușescu, care avea, ca și secretar al CC a PMR, dosarele de cadre a tuturor activiștilor comuniști este ales direct de membrii Comitetului Central ca prim-secretar. Se pare cu acordul sovieticilor deși îl știau un comunist, care va continua politica lui Dej de independență a PMR față de Moscova. Nicolae Ceaușescu a realizat că trebuie să continue politica de românizare a Securității pentru a elimina ”conservele” sovietice din rândurile cadrelor de partid și de stat, precum și din structurale secrete și de apărare ale țării. Politica sa de românizare nu areușit în întregime, aș putea spune că a eșuat, dovadă fiind lovitura de stat de tip sovietic dată de agenții sovietici din România, pe 22 decembrie 1989, sub îndrumarea și ordinele directe ale Moscovei. Pe 22 iulie 1967 a fost înfiinţat Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de Consiliul Securităţii Statului (CSS), având în frunte un preşedinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securităţii Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne. Acesta este momentul istoric prin care Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale). Ion Stănescu (Ion Silaghi) a condus această structură la nivel înalt până în 1973, contribuind la arestarea unor dizidenți basarabeni ca basarabeanul Alexandru Usatiuc-Bulgăr din Frontul Național Patriotic din RSS Moldovenească, trimițând memoriul acestuia către Iuri Andropov, șeful KGB, ce a dispus arestarea patrioților basarabeni și trimiterea acestora șapte ani în lagărele siberiene. Conservele sovietice rămăseseră în România. Nicolae Ceușescu era disperat să se debaraseze de agenții sovietici din țară astfel că înființează unități ale securității de luptă contra KGB și împotriva serviciilor secrete din țările socialiste. Nicolae Ceaușescu a rezistat în fața unei posibile invazii sovietice ca în Cehoslovacia, după discursul său virulent din august 1968, prin politica sa de românizare a Securității dar și prin acțiunile anti-KGB ale DSS. În anul 1967, probabil că din nevoia urmăririi unitare, coordonării și eficientizării activității în „Problema Specială” (antisovietică), Direcția de Contraspionaj, denumită acum a III-a, și Direcția de Contrainformații Militare, devenită a IV-a, au fost unificate în cadrul nou constituitei Direcții Generale de Contraspionaj, ai cărei șefi au fost Nicolae Stan (1967-1969) și Neagu Cosma (1969-1973).Așadar, „Problema Specială” (antisovietică) era urmărită de contraspionajul român în toate aspectele sale civile și militare. Contraspionajul românesc redactează peste 2500 de materiale informative către conducerea PCR privind cei circa 1000 de agenți sovietici rămași în RSR după retragerea consilierilor sovietici din 1964. Desigur agentura pro-sovietică condusă de Ion Ilici Iliescu, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Silviu Brucan, Ștefan Kostyal. Gogu Rădulescu și a altor numeroase cadre de partid și de securitate, inclusiv generalul Iulian Vlad, a rămas ”la butoanele” puterii fără să pățească nimic mai mult sau mai puțin grav până în decembrie 1989, când l-au răsturnat pe Ceaușescu și au predat România ”fraților” din URSS. (Despre trădarea Securității în 1989, și nu numai, trebuie citite cărțile lui Corvin Lupu, dar și cartea de dialoguri, semnată prof. Corvin Lupu, col. Ioan Bâlbă – Trădarea României socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Ed. Techno, Sibiu – 2019). Unitatea 0110/Anti-KGB a fost înfiinţată de Ceaușescu în 1969 (fosta UM 0920/A), după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Aceasta s-a ocupat cu acţiuni de contraspionaj în ţările socialiste. Unitatea viza acţiunea serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României, prin agenții săi Kremlinul supraveghea regimul politic de la București. Această unitate de elită a securității naționale s-a ocupat „Dosarul Corbii”, dosar care îl includea pe contra-amiralul Nicolae Mihai, generalul Nicolae Militaru, generalul Ștefan Kostyal și alte cadre și conserve sovietice din PCR, armată și securitate, apropiate de Ion Ilici Iliescu.

Nicolae Ceaușescu nu avea totală încredere în aceste unități ale Securității și a mai înființat un departament ultra-secret al DSS, care se ocupa de fenomenele supranaturale, chiar paranormale (exista o unitate similară și în URSS) și de tradițiile sau credințele străvechi românești. Noua unitate a DSS a primit denumirea Departamentul Zero, un fel de ”sectă” formată din securiști patrioți gata să răspundă la indicativul ”Radu cel Frumos” în cazul unei invazii sovietice în România. Era ideea lui Ceaușescu, al ”războiului popular” a tuturor românilor pentru apărarea patriei, ca în vremea ”oastei cea mare” a marilor domnitori români anti-otomani din evul mediu. Unii ofițeri de securitate au mai numit Departamentul Zero și Departamentul ”Zalmoxis”, interesant după denumirea dată de Mircea Eliade zeului suprem al geto-dacilor ”Zalmoxis”, nu Zamolxe ca în firmele lui Sergiu Nicolaescu. Denumirea ”Zalmoxis” au dat-o ofițerii superiori de securitate români după cartea lui Mircea Eliade – ”De la Zalmoxis la Genghis-han” (Paris, Payot, 1970). Interesant cum o carte a lui Mircea Eliade a cristalizat cultural, spiritual și ideologic un departament ultra-secret al DSS. Legenda istorică transmite faptul că Departamentul Zero al Securității ar fi fost înființat de Nicolae Ceaușescu în 28 august 1968 după ”primăvara de la Praga”, când ar fi semnat olograf un ordin secret pentru înființarea departamentului în care erau încadrați ofițeri specializați pe fenomene paranormale și cu cunoștiințe despre istoria veche a românilor. Departamentul Zero era independent față de celelalte compartimente ale Securității comuniste. În 1972 odată cu îmbunătățirea relațiilor cu China Departamentul Zero (DZ) a trimis ofițeri la studii în țara condusă de Mao, dar a și primit colaborarea în România a unor studenți ai securității chineze specializați în fenomene paranormale. În acest compartiment ar fi fost implicat și un călugăr tibetan Xien, fiind un mentor a acestei operațiuni ultra-secrete a Securității, a cărei statut nu este clar nici astăzi, arhivele nefiind încă date publicității. În Departamentul Zero s-ar fi implicat mai târziu și Elena Ceaușescu, odată cu sporitea puterii cabinetului 2. Departamentul Zero se ocupa de studierea capacităților energetice, geodezice și magnetice din zona Munților Bucegi, în special platoul Sfinx-ului, ”Șapte Izvoare” și Babele. De la ”Șapte Izvoare” Ceaușescu punea să i se aducă apă potabilă de către securiști. În acest context se dezvoltă în România comunistă ”mișcarea zalmoxiană”, un fel de ”naționalizare” originară a credinței ortodoxe, un filetism cu care ierarhia BOR de atunci nu a fost de acord. Apar pe linia eliadiană și noiciană paradigmele teolgice și filosofice provenite din istoriografia lui Hașdeu, Miulescu, Pârvan sau Densușianu despre un zeu monoteist Zalmoxis, de fapt așa cum l-au numit pe Dumnezeu geto-dacii și proto-românii. Apar preoți implicați în mișcarea zalmoxiană, cum a fost preotul vâlcean Dumitru Bălașa, un fost ”neînfrânt” al reeducării de la Aiud, care sublinia continuitatea monoteismului de la geto-daci la stră-români, prin asimilarea creștinismului pe un fond monoteist străvechi. Pe preotul Dumitru Bălașa l-am cunoscut personal la începutul anilor `90 fiind foarte respectat de mireni și de Patriarhie, acesta era numit admirativ ca ”patriarhul de la Drăgășani”. Până la deschiderea arhivelor, Departamentul Zero rămâne o ”legendă” bazată doar pe mărturiile unor foști ofițeri de securitate sau istorici pasionați. Noi cunoaștem efectele pe ”durata lungă” a istoriei noastre privind mișcarea sau teoria ”zalmoxiană” legată de arhetipul românesc. Interesant cum regimul national-comunist, condus de Nicolae Ceaușescu, a încercat naționalizarea Securității, prin crearea unui departament implicat și specializat în istoria ancestrală și ”românizarea” credinței, făcând apelul la fundamentele arhetipului spațiului carpato-danubiano-pontic.

Ionuț Țene