De curând a avut loc în una din sălile Bibliotecii județene,  lansarea volumului de poezie „Limba noastră cea bătrână” al poetului Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Mureș, eveniment  la care au participat: oameni de cultură, poeți, scriitori, ziariști, oameni iubitori de poezie animați de respectul ce-l poartă poetului.

Despre carte a vorbit:  Dr. Valentin Marica – poet, istoric literar și publicist, membru în Uniunea Scriitorilor din România filiala Cluj Napoca, Dr. Avram Monica – director al Bibliotecii Județene Mureș,   Ioan Berța – președintele Asociației Culturale „Avram Iancu„ – Filiala Mureș, scriitoarea Liliana Moldovan – membră în Liga Scriitorilor din România – Cluj Napoca, filiala Mureș, poetul și jurnalistul Vasile Luca – membru UZPR ”Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România” Filiala Mureș  cât și membru în Liga Scriitorilor din România – filiala Mureș, , cantautorul sighișorean Traian Comșa, interpreta de cântec popular românesc Maria Moldovan și nu în ultimul rând autorul de carte – poetul Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor din România – filiala Mureș. Lansarea de carte  a avut loc în cadrul Cenaclului literar ”Aurel Filimon” Mureș aflat sub egida Bibliotecii județene Mureș.

Scriitorul Valentin Marica este cel care, înainte de  lansarea cărții  poetului Mircea Dorin Istrate, a vorbit  despre Ziua Culturii Române și a poetului Mihai Eminescu, ca despre  ”o așteptare ce vine dinspre noi înșine, întâlnirea cu noi înșine”. Întâlnirea cu noi prin atâtea nuanțe, acea esență care vine  dinspre  marea  Cultură și Eminescu, două entități întru aceeași măreție. Anul nou al Literaturii Române, începe cu 15 ianuarie ziua marelui poet Mihai Eminescu. Amintind despre Nicolae Steinhardt – Monahul de la Rohia – cel care în scrierile lui trăiește  acel sentiment de întrepătrundere, punând pe același piedestal  Cultura alături  Eminescu. Ar trebui să se vorbească cu teamă, cu dragoste, cu credință și cu adânc respect, la adresa  creației eminesciene.. Eminescu trebuie simțit ca pe omul viu, atunci când vorbim despre lucruri importante, să avem căldură sufletească, bun simț și știință de minte”

Omagierea poetului Eminescu înainte de lansarea volumului de poezie a  scriitorului Mircea Dorin Istrate, a fost pigmentată de cântecele pe versurile eminesciene, al cantautorului Traiana Comșa și de romanțele interpretate cu atâta trăire și gingășie de Maria Moldovan.

Apoi s-a trecut la cel de-al doilea punct al întâlnirii și anume lansarea volumului de poezie al poetului Mircea Dorin Istrate, sub numele de carte,

 

„Limba noastră ce bătrână”

 

Dumnezeu, prin bunătatea și mărinimia Lui, a zămislit în creuzetul minunilor ce le înfăptuiește la tot pasul, însuflețind acel bulgăre de pământ din pătimitul nostru Ardeal, dăruindu-ne pe unul dintre cei mai mari poeți ardeleni ai zilelor noastre, nimeni altul decât Mircea Dorin Istrate.

Este unul dintre poeții pătimirii neamului românesc, cel care își cântă, cum puțini știu să o facă, țara, vatra  satului, eroii neamului, locul binecuvântat unde a văzut lumina zămislirii de viață.

O frântură de vorbă tihnită legată trainic cu firele nevăzute ale veșniciei de glia strămoșească, de credința întru Tatăl ceresc, de obiceiurile acelor preacurate meleaguri unde a văzut lumina zilei,  folosind vorba molcomă de pe Târnave de un farmec și o bogăție uimitoare.

Aplecându-se cu pioșenie și smerenie spre cei care i-au fost aproape de inimă, legându-se trainic prin firele nevăzute ale veșniciei, de glia strămoșească, de credința întru Tatăl Ceresc, de obiceiurile, tradițiile acelor preacurate meleaguri, folosind în scris vorba neaoșă românească, plină de farmec și de o bogăție aparte.

Poetul dă măreție prin scrisu-i limbii române, zidind-o prin cuvânt poematic, între coperțile atâtor cărți ce vor rămâne  hrisoave de mărturie peste vremi,  într-o lume din păcate tot mai pe fugă.

Un loc aparte în simțirea sa curată așezată în matca lucrurilor bine făcute   l-au avut dintru început  dragii lui părinți, icoane păstrate cu sfințenie în cuibarul sufletului sau, adunând în căușul inimii lui, mult drag și respect totodată atâta inocență în poezie.

Poetul dă glas prin cuvânt ostoitor de iubire încă din vremea  primului vers, dătător de emoție sfântă, a  acelor începuturi  în care satul cu frumusețea, bogăția și necuprinderea lui i-au fost aproape de inimă  când,”fiind băiet păduri cutreieram/și mă culcam ades lângă izvor/Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/S-aud cum apa sună-ncetișor” (cartea de căpătâi, cu versurile marelui poet Eminescu)

Câtă emoție este adunată în căușul primilor fiori, mângâierea plină de  farmec, de tandrețe,  mâna tremurândă  a celei alese, primele flori dăruite, primul sărut celei dragi lui.

Mai apoi poemele cu ale lor curgeri în vers, precum licărul izvoarelor în astâmpărare de doruri, umbletul cu talpa desculță prin iarba înrourată atâtor dimineți de vară în care truditorii pământului au sfințit prin bătăturile palmelor coarnele  plugului, coada de sapă, de coasă, sau furcă i-au fost balsam de mângâiere.

Nu rareori cântă odată cu păsările cerului doina plaiurilor copilăriei, mai apoi ale tinereții, toate strânse cu migala ostoitoare a dorurilor pline de neuitare, înaurite în cuibarul de cimbrișor al cuvântului stihuit prin acel parfum  de poveste.

Cuvântul pentru poetul Mircea Dorin Istrate, este urcarea, coloana brâncușiană  între pământ și cer, un adevărat talisman ce-l poartă cu drag în căușul sufletului său dornic de cuminecare, pornind pe nerătăcitele cărări  dătătoare de sfințenie.

Această  scriere nesofisticată  ajunge la sufletul iubitorului de poezie având încrustată în facerea ei, acel preacurat fior dătător de armonie, de  sclipiri  diafane pline de farmec și de o anumită incantație care te cucerește de la primul poem.

Rostirea nesugrumată ce-și are obârșia în ”limba vechilor cazanii” ”Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată /Un șirag de piatră rară/Pe moșie revărsată” (Alexei Mateevici)  are  tihnita statuare, spata firelor țesute și înflorate de cumințenia celor șapte ani de-acasă, neieșind nici cu o smangură din brazda bunei cuviințe, a fricii de Dumnezeu și a rușinii față de semeni.

O cumințenie care-și are zămislirea de la părinți, de la bunii și străbunii ce și-au amprentat trecerea prin colbul timpului. Mai apoi s-a așezat temeinic la casa lui, neieșind nici cu o smangură din brazda bunei cuviințe, a fricii de Dumnezeu și a rușinii față de semeni.

Aceste lucruri împământenite  sfințesc pe cel care le are.

Ca deviză de viață, înaurată în suflet de Tatăl ceresc, și-a părinților trudă ca cel mai de preț dar. Îi are ca antemergători întru statornică și bună cuviință, pe cei care și-au lăsat amprenta în colbul timpului, pornind dintru același neam mândru și neaplecat de grumazuri

La toate acestea au contribuit în bună măsură bunii lui părinți, bunicii, neamurile, oamenii satului, prin respectul pentru ocolul vetrei strămoșești unde tălpile goale impregnate în colbul ulițelor, mai apoi hălăduirile prin luncile pline de flori, scăldatul în apele molighite dinspre asfințitul de soare,  odată cu văluritul oglindit al apelor Târnavei Mici.

Mersul cu vitele la păscut, hârjoneala jocului, ne-grijilor copilăriri prin văile adumbrite ale țarinilor viilor, în prelungirea  umbrelor bătrânilor nuci și cărările prin pădurile foșnitoare încărcate de farmecul copilăriei adolescentine. sunt tot atâtea tărâmuri sfințite de liniști în care cerbul, mistrețul sau căprioara își au și astăzi locașuri de hălăduire și tihnă.

Cu tot acest tezaur în desaga sufletului, poetul Mircea Dorin Istrate nu și-a  uitat vreodată obârșia din care își trage seva ce urcă precum o aripă de vis spre tăriile cerului poeziei,.

Este  un cer atât de limpede și de curat, oglindit în apa izvoarelor, legănarea brazilor, a cântecului doinitor dătător de fioruri prin însăși zămislirea atâtor poeme ce ne mângâie sufletele în astâmpărare de doruri.

Sunt  înscrisuri încrustate  cu migală între coperțile cărților de poezie scrise cu pana inimii, în care cuvântul încărcat de metafore devine slova de aur a iubirii de oameni, de tot ce este românesc.

 

Rămân așadar drept dovezi paginile atâtor și-atâtor cărți, ce nu sunt altceva decât recunoașteri ale valorii acestui mare poet, care și-a luat sărindar de urcare spre  piedestalul Panteonului marilor poeți ai neamului românesc,  pioșenia, măreția cuvântului dătător de iubire și dăinuire, prin însăși opera Sa.

Fiecare apariție de carte este o sărbătoare trăită cu sufletul, cu inima, iar prietenia și respectul purtat, mă fac să cred că, astfel de oameni iubitori de frumos, prin versul lor, îmi dau convingerea că, Eminescu din înaltele ceruri astrale veghează ca din când în când, să trimită pe căile nevăzute ale iubirii de țară  un astfel de poet cum este Mircea Dorin Istrate.

Versul său  înnobilează limba română, dar mai cu seamă sunt înscrisuri adunate cu migală între coperțile atâtor cărți  în care cuvântul încărcat de metafore devine slova de aur însăilată atât de cuminte și falnic precum însăși sentimentul dreptății și a iubirii de oameni, a recunoașterii valorii acestui poet, înainte de toate ROMÂN, care și-a luat sărindar pioșenia cuvântului dătător de iubire.

Îi doresc poetului Mircea Dorin Istrate, ca Necuprinsul și Îndurătorul Dumnezeu, prin mărinimia și bunătatea Lui,,să-l veșnicească  cu întreaga lui bunătate!

 

Vasile Luca