Sfântul Ioan era sluga trimisă de stăpânul ei să cheme la „Cina cea Mare”, slujitor despre care Domnul vorbește ca despre singura slugă trimisă să cheme la „Cină” (cf. Luca 14, 17), și care le spunea fariseilor că Mesia Se află în mijlocul lor, dar că ei nu pot să-L cunoască (cf. Ioan 1, 26). Botezul pocăinței la care chema Sfântul Ioan era ca un sacrament al spovedaniei în vederea botezului prin jertfa lui Hristos, taină care nu a mai existat până la Sfântul Ioan.

Dumnezeu a arătat că botezul lui Mesia trebuie să fie precum cel al lui Adam cel dintâi în starea lui primordială, care primise Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca un Botez.

Sfântul Ioan nu știa că Mântuitorul a primit numele de Iisus în a opta zi de la naștere. Dar Iisus i-a adresat chemarea de a plini împreună cu El dreptatea Legii, care trebuia să devină dreptatea din cer a desăvârșirii Luminii Tatălui în tăria ei sub cruce și în iubirea de dușmani care nu poate fi cuprinsă de întunericul din lume. Duhul Sfânt nu S-a pogorât decât după ce Iisus a ieșit din apă, în care fusese botezat de către Ioan (Marcu 1, 9-12; Luca 3, 21-22). Duhul Sfânt S-a pogorât prin preoția Tatălui la care se făcuse și mâna Sfântului Ioan părtașă. Prorocul a fost trimis să mărturisească despre Lumină, dar nu era el Lumina (Ioan 1, 8). Pentru locuirea Duhului Sfânt în inima lui Hristos-Imanuel era nevoie de slujirea preoțească a unui sfânt, ca mâna din cer a Tatălui întinsă asupra creștetului Fiului Său întrupat. Acest Botez cu Duh Sfânt a fost rânduit de către Tatăl la vârsta lui Adam celui dintâi, împlinin­du-se pro­feția: „Voia Ta este înlăuntrul inimii Mele” (Psalmi 39, 11). Pregătirea Sfântului Ioan de către Tatăl începuse încă de la nașterea lui, prin punerea numelui de „Ioan”, care se poate tâlcui: Dumnezeu este inimă milostivă!

Prin Duhul Sfânt de la Botez Iisus devine „Unsul Domnului”, Mesia, „Hristos”. Dacă Adam primise Duhul Sfânt prin preoția Cuvântului, prin Întrupare „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Firea Sa umană avea nevoie de primirea Duhului Sfânt, și anume printr-un om pregătit de Dumnezeu-Tatăl. Sfântul Ioan era din seminția preoțească a lui Levi. Fidelitatea sa față de Lege era ca și cea a Sfântului Apostol Pavel. Cele ale Legii semnificau însă numai cele smerite ale Chipului Sfintei Treimi. De aceea, Hristos le considera pe acestea străine de „cele ale voastre” (Luca 16, 12). Acestea erau cele ale inimii, cele ale Tatălui, cele ale lui Hristos (Luca 2, 49). Hristos a mărturisit „cele ale Legii” ca străine de „cele ale noastre”, de „cele ale inimii”. Dar în același timp „cele ale Legii”, străine de inimă, erau condiția primirii celor ale inimii, prin faptul că „Asemănarea” cu inima milostivă, sfântă și veș­nică în comuniunea Sfintei Treimi este posibilă numai prin Întrupare, în sensul „plinirii Legii” (Matei  5, 17). Această „plinire” însemna scrierea Legii în inimi prin harul Mirelui Bisericii (Ieremia 31, 33).

Rolul Sfântului Ioan a fost hotărâtor, căci botezul său spre pocăință a fost numit de către Hristos: „botez din cer” (Matei 21, 25), precum și „cale a drep­tății” (Matei 21, 32). Fără botezul Sfântului Ioan nu pot fi cunoscute „cele ale Tatălui”, deoarece rămân ascunse (Matei 13, 25), așa cum le intuiește și Sfântul Pavel, ca „înțelepciune a lui Dum­nezeu, tainică și ascunsă” (1 Corinteni 2, 7-8). Pogorârea Duhului Sfânt peste Iisus la Botez, prin mijlocirea botezului cu apă al Sfântului Ioan, însemna ungerea mesianică a lui Hristos (cf. Daniel Vigne, „Le baptême du Christ, onction paradisiaque”, în: NRT, 112-6 [1990], pp. 801-820). Semnul untdelemnului ungerii arată că Botezul lui Iisus este un eveniment mesianic pentru funcția Sa întreită: împărătească, preoțească și profetică. În Dialog cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin Martirul și Filozoful arată că sub pseudonimul lui Ilie, Sfântul Ioan Îl va unge pe Mesia, iar aceasta va însemna arătarea Sa lui Israel (Ioan 1, 31). Prorocul Ioan L-a uns pe Mesia prin preoția la care fusese trimis de Dumnezeu-Tatăl. Duhul Sfânt primit prin mâna lui Ioan poate fi înțeles ca semn al primirii botezului din cer de către Hristos, conform profeției „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor…” (Isaia 61, 1-2). Mântuitorul aștepta de la Sfântul Ioan botezul, întrucât acesta avea să însemne plinirea drep­tății Legii, ca dreptate a desăvârșirii Luminii Tatălui (Matei 3, 15, cf. 5, 17).

Nedumerirea Sfântului Ioan cu privire la titlul mesianic al lui Hristos prin Botez

Tot ceea ce vedea Sfântul Ioan la Hristos ca smerenie mai adâncă decât „micșorarea” Sa însemna „pâinea cea spre ființă” de la Betleem, care prin Jertfă va deveni „pâinea cea vie” coborâtă din cer (Ioan 6, 51), pe care Sfântul Ioan nu o putea vedea, căci această „pâine” are chemarea luminoasă de a nu privi la cer, de unde a venit „pâinea cea vie” pe pământ (Ioan 6, 51). Pe aceasta nu o pot vedea decât cei botezați de Sfântul Ioan. Cerul a venit pe pământ prin Hristos cu Lumina Sa (Ioan 3, 13), pentru ca noi să privim, nu la cer fără folos, ci la mormântul Său viu, izvorâtor de viață, singurul care deschide cerul. Ioan Botezătorul avea nevoie de desă­vârșirea lui Hristos Care l-a chemat prin mesajul Său: „Fericit cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6).

Tăria credinței jertfelnice a Sfântului Ioan, preamărită de Hristos

Ca botezător cu apă, Sfântul Ioan a rămas la „forța” Legii fără har. Dar Hristos, Unsul Domnului, îl asociase la plinirea dreptății Legii prin har. Trecerea de la „forța” Legii fără har la harul și adevărul lui Hristos, Unsul Domnului, avea nevoie de ajutorul lui Hristos pentru Sfântul Ioan, căruia i-a răspuns la nedumerirea lui, când acesta, aflat în temniță, i-a cerut des­lu­șirea lucrării lui Mesia pe care Îl socotea regele lui Israel, sens în care L-a și uns, ca să pedepsească prin puterea Legii pe cei fărădelege. Mântuitorul i-a arătat atunci faptele Sale minunate de la Tatăl, pe care le-a primit ca pe „Susurul cel lin”, auzit de Sfântul Ilie la Horeb (cf. 3 Regi 19, 11-12).

Plinirea botezului Sfântului Ioan prin bucuria lepădării de sine la Învierea Domnului

Plinirea botezului pocăinței Sfântului Ioan a fost nu doar „cântarea din fluier” (Matei 11, 17) a lui Hristos pentru împă­răția lui Dumnezeu, ci a fost îndeosebi bucuria lepădării de sine la Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel mărturisește în acest sens că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). Este vorba de păcatul strămoșesc, care se arată în inimile noastre la vârsta pe care o avea și Adam (Facerea 8, 21; Matei 13, 26). Dar acest venin era în inimi și numai Hristos pe cruce ca Șarpe de aramă (cf. Numerii 21, 8-9) îl putea scoate la lumină (Coloseni 2, 15).

Chemarea Sfântului Ioan la botezul pocăinței pentru Lumina lui Hristos a fost plinită nu prin „cântarea din fluier” a minunilor lui Hristos ca mană cerească a Tatălui, ci prin Jertfa lui Hristos la Învierea Sa ca „Untdelemn al bucuriei” și „Toiag al puterii” trimis de Dumnezeu-Tatăl din Sion (cf. Psalmii 109, 3). Untdelemnul bucuriei este, deci, puterea lepădării de sine pentru botezul învierii cu Duhul. Iertarea păcatelor este biruința asupra boldului morții prin înviere cu duhul. Învierea lui Hristos este intrarea în pământul fă­gă­duinței ca și Israel în Canaan odinioară, când mana cerească a încetat pentru că poporul a mâncat din roadele pământului făgăduinței (cf. Iosua 5, 11-12). Viața lui Hristos dovedită ca Adevăr la Înviere este „pământul făgăduinței”, „pământul celor vii” (Psalmii 141, 5); „pământul dreptății” roadelor duhului (Psalmii 142, 10). Iar sfinții sunt cei care se află în acest „pământ al Lui” (Psalmii 15, 3), cu bucuria negrăită a plinătății inimii.

La Înviere, Hristos a scos sufletele celor drepți, în primul rând sufletul Sfântului Ioan care și în iad Îl mărturisea pe Hristos ca Mielul lui Dumnezeu ce ridică păcatul lumii, înțelegând acum că Hristos ridică păcatul lumii, întrucât acesta s-a zdrobit de tăria Luminii Sale. Dumnezeu-Tatăl I-a alinat lui Hristos, Păstorul cel mare (cf. Isaia 40, 11), dorul după oile Sale, dar și doliul după pierderea lor la „junghierea” inimii Sale de la întemeierea lumii (cf. Apocalipsa 13, 8), căci Împărăția lui Dumnezeu este haina de nuntă a Fiului Împăratului celui mare (cf. Matei 22, 1-14), care fusese „gătită” pentru Mireasă, de la întemeierea lumii (cf. Matei 25, 34).

Dacă Maica Sfintei Întrupări a fost preamărită de Hristos drept cea mai fericită pentru credința și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Luca 11, 28), astfel prin tăria credinței până la jertfă, Sfântul Ioan a ajuns la acea stare de fericire pe care i-o profețise Hristos, care nu putea fi a nimănui mai mare, fapt pentru care Dumnezeu-Tatăl a rânduit de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului slăvit ca Atotțiitor pe Maica Domnului și pe Sfântul Ioan Botezătorul: „A şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23), urmând ca aceștia să aibă aceeași cinstire pe pământ, pe care le-a arătat-o Hristos Însuși și în cer mai mare decât heruvimii și „mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.

NapocaNews