De Ziua Internațională a Poeziei. ”Poetul nu minte niciodată”

 

            Poetul nu minte niciodată

 

El doar spune ce-i şopteşte viitorul

Trecutul adus în mere coapte din pom

Sau busuiocul sfinţit în pridvorul

Oglindit în picătura de atom.

 

Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte

Spuse ca rotocoalele de fum

Fiinndcă niciodată Poetul nu minte

El doar rătăceşe versul  pe drum.

 

Cerul în verbul lui e ca apele

Ce curg pe clopotul învechit

Când muza “aburită” închide pleoapele

Convinsă că Poetul n-a minţit.

 

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal

În însingurătate muzele le mai încurcă

Văzându-le alunecând goale pe-un val

Poetul în morile cerului mai  urcă.

 

Lângă coapsa ei Poetul e beat

Ca şerpii din vitrină, din platină,

Dar niciodată nu se lasă împerecheat,

Însă tâmplele-i bat şi se clatină.

Poetul nu minte niciodată, dar niciodată…

Sub cântecul păsărilor se rup firele de lumină,

O spune în vers, seara, la câte-o fată,

Muza de porţelan auzind  cade din vitrină

 

 

             Poeţii nu mor niciodată                              

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

 

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

 

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

 

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

 

Poemul postum

 

S-a dovedit că moartea e anonimă

Trece printre noi şi ne ia pe sărite

O însoţim fără judecată cu ultima rimă

Acolo unde şi verbele cad rănite.

 

Doar câte odată unul dintre sute

De doamna neagră crezând c-a fost cosit

Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute

Când inima  minţise c-a murit.

 

 

            Poezia

 

Poezia se întrupează când soarele

şi Hades se ating până şi-n vis-

spune  Odysseas Elytis,

atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele

cer încălţat cu pielea picioarelor Poetei

o primeşte rătăcind printre  stele

şi arsă de dor,

îi pune aripi ,şi zboară

cu sufletul ei ancestral

şi călător

când sub şa i-a murit şi ultimul cal.

Iar strugurii sunt sâni în via

din care mulge lapte pentru zei,

Aceasta este Poezia

din care Mariana te  invită,cititorule,să bei

din veșnicia ei..

 

  Al.Florin ŢENE