Prin intermediul unei prietene poete am intrat în posesia volumului de poezii ”Gara unde cresc lalele “, semnat de Simina Maria Tofan, apărut la Editura Bifrost, București, 2021, cu o prefață de dr. Victor Constantin Măruțoiu.

Grupajul de poeme scrise în versuri libere, destul de consistent, al volumului ne descoperă o poezie lirică al noțiunilor medicale și al sufletului, însă transfigurate printr-o dicție aproape spondee.Poeta cultivă percepția elementelor la o scară diafană, elogia lumilor faste în spiri adânc romantic, reconstituit cu inteligență.Asta se vede, încă, din titlu, fiindcă gara este simbolul plecărilor dar și al revenirilor aducătoare de bucurii întruchipate în florile olandeze galbene, simbolul geloziei, dar și al roșului cel al iubirilor înfocate:”Dacă mi-ași examina la microscop stările, oare ce culoare ar prinde prin reflexive ochii mei? “(Cromatica unui suflet). Aș răspunde poetei:culorile galbene cu nuanțe roșii.

Poezia din acest volum este încărcată de multă filozofie și concepte a sufletului și trupului.Conceptul având originea în abstractizare, plecând de la ceva trăit care se înregistrează în conștiință pe cale esențială. Primul nivel al poemelor reprezintă ce este viu, experimentat, intuit.Doar în al doilea moment se produce abstractizarea, care are drept scop unic de a înmagazina și de a comunica o idee despre cele trăite. Însă originea conceptului nu este conceptuală:

“Cred că-mi place mai mult decât orice idea de poezie-confesiune

poezie onestă scrisă cu luciditate și sinceritate de oameni pentru oameni.

Am gusturi trăsnite în materie de orice, nu-mi place să mă încadrez în forme gata trasate. “ (Vulnerabili ).

Dramele majore ale umanități îi frisonează eul, minimalizând tristețile pe care le încearcă poeta.Această participare la lumile fragile, autoarea lasă să se întrevadă o sensibilitate profundă, cu fundamentul trăirilor căci în spatele acestor scene evanescente stă un sentiment dureros și al solitudinii absolute:

“Durerile mele minuscule pălesc în fața
dramelor amjore ale umanității,
mă dor bubele ei de parcă le-ași purta eu însumi pe piele.
Sub o formă native de mimetism
integrez în mine războaie și foamete, violuri și divorțuri,
calamități natural, arme nucleare, atrocități de tot felul, sărăcie… “(Tristețe în Eu major).

Simina Maria Tofan este o poetă de formulă lirică, căci descrie sub o formă în aparență participativă mișcări sufletești abisale. Mecanismul poetic inițial este o sciziune cu substrat trăitor și uneori metafizic, constând în spiritul contradictoriu, cu sentimentele surprinse în selfish-uri, simțind durerea și tristețea sub forme de instantanee ca o “temă de gândire”, amintindu-mi de poetul Virgil Mazilescu.

În eul profund, reflectat în realitate sub o înfățișare perisabilă, s-a cuibărit idea identificării finale căci poeta admite în principiu ideea spiritului divizat, cu formă terestră, ca “temă de gândire” și dublu celest.În poeziile acesteia nu există nici un hiatus între existență și cunoaștere, sunt contopite.Adevărul nu este un lucru care se gândește, ci care se trăiește. în propria existență individuală, subiectivă:

”Pe cât mă unge la suflet zâmbetul tău de hârtie

Pe atât mă sfâșâie jumătatea din tine rămasă nelocuită în ramă
Și alături un trandafir ofilit îți plânge cu petale amintirea.“

(Nostalgie de pus în ramă). Superbe versuri.

Conținutistic izvorâtă dintr-un spirit tulburat și în migrațiune sempitermă, lirica Siminei Maria Tofan este anticipativă (Autoportret). uneori cu surprize imagistice la contemplarea globală, cu câte o îndrăzneală în amănunt, descoperit de un foc intern, puternic.Poeta este din clasa reflexibilităților care se încordează la stimulul ideii virtuale.Aerul de reverie teribilă și dureroasă a trupului uman și al sufletului, de matitate vizionară, acest simț de vedere dau stilicește nota proprie poetei și fac din aceasta un liric al producțiilor ei durabile.

Al.Florin Țene