Poetul care dă cu cornul

(Confesiune esențială: Mircea Dinescu)

Îl cunosc pe Mircea Dinescu prin copiii noștri, care s-au cunoscut pe băncile școlilor. Apoi prin Albert Kovacs, socrul lui. Soția mea, Violeta, care a absolvit Institutul de limbi străine, a fost studenta lui Albert Kovacs, care a apreciat-o mereu pentru cultura și pregătirea ei.  Pe Mașa, frumoasa și rafinata sa soție, de o discreție absolută, o întâlneam la premierele teatrale, fiindcă Mașa Dinescu a fost o remarcabilă traducătoare de piese rusești, clasice și contemporane. De pildă, a tradus piese de Cehov și Gogol, care s-au montat la TNB și Bulandra. Părinții ei făceau parte din mare elită de intelectuali ai României, mama ei a scris cărți despre Eminescu, Lermontov și Pușkin, iar tatăl ei, Albert Kovacs, era profesor de literatura rusă și mare specialist în Dostoievski. Era epoca în care descopeream și eram fascinați de marea literatură rusă. Întâlnirile cu ei erau adevărate cenacluri de idei. Ne întâlneam adesea la Mircea acasă, la vila sa de pe Aviatorilor, pe care o primise în dar după revoluție, după ce și-a dovedit disidența și faptul că știe să lucreze, conform îndemnului dat de Ion Caramitru, la TVR, în febra revoluției: „Mircea, fă-te că lucrezi!”

Dar dacă acest îndemn a devenit laitmotiv al României, al guvernării ei, culminând cu „România lucrului bine făcut”, un slogan care a nenorocit România, o țară atât de frumoasă și bogată, care a ajuns să dea Europei o aberație a naturii (Șoșoacă) și o singură oponentă a puterii (Clotilde), Mircea Dinescu, în schimb, a știut să lucreze cu adevărat, să devină un om de afaceri prosper. I-am văzut oaza de la Port Cetate, un loc de pe malul Dunării gospodărit de el, când pe toți participanții la Festivalul „Shakespeare” de la Craiova, ne-a invitat la o agapă memorabilă, cu ciortani și miei la proțap. Dar de acolo nu a lipsit nici poezia, el prezentându-și ultimele creații, practică pe care a dus-o la apogeu prin emisiunile televizate prin care a armonizat poezia cu delicatețurile gastronomice.

Cârcotașii spun că în felul acesta poetul a degradat poezia, dar eu spun că a înălțat-o la noi virtuți, unice la noi, după modelul lui Salvador Dali, care a ridica arta plastică la virtuți poetice atunci când a creat gastroestetica sa, dedicată iubitei sale, Gala. Am văzut albumul cu opera gastronomică a lui Dali la New York și l-am descris în amănunțime în cartea Vizitatorul (cap. 38).

Tare mă mir cum de Mircea Dinescu nu a candidat la europarlamentare! De o scandalagioaică aveam noi nevoie la UE, care va face de râs România, sau de un poet autentic, un mare poet, un geniu, cum România n-a mai avut?! Țin mine că atunci când i-a apărut volumul Moartea citește ziarul, îl învățasem pe de rost, îi recitam poeziile peste tot, fiindcă era o voce neînregimentată, total opusă lui Păunescu și celorlalți cântăreți înregimentați ai țării înflăcăriste. Sunt sigur că acolo, la Bruxelles sau Strasbourg, Mircea Dinescu ar fi reprezentat România ca un adevărat român!

Mircea a rezistat la toate presiunile care s-au făcut în diferite perioade ale istoriei contemporane. El este și un mare polemist, cu opinii foarte originale, prin care și-a învins adversari la fel de tenaci și descurcăreți ca el, precum Vadim și Ana Blandiana. Și nu uit opinia lui legată de războiul din Ucraina, pe care, crede el, rușii îl vor câștiga. Sau aceea că Uniunea Scriitorilor este o gașcă, o formă depășită de organizare a scriitorilor, dând exemplu America, unde nu există așa ceva, iar dacă doi scriitori vor să comunice și să se întâlnească, nu au nevoie de o Uniune! În Istoria literaturii neînregimentate am arăta și eu de ce USR este falimentară (Niki a lăsat-o cu peste 500 mii euro datorii) și că în această formulă de gașcă ar trebui desființată. De altfel, Mircea Dinescu este singurul președinte din istoria Uniunii care și-a dat demisia! Dar eu îl propun acum să candideze din nou la președinția ei, fiindcă Uniunea are nevoie de o personalitate creatoare de talia lui, care să impună respect literar. Ori România nu mai are în prezent cu scriitor de calibrul său.

Care este secretul carierei lui strălucite în această lume strâmbă în care trăim? Dacă Gopo mă povățuia „nu căuta să îndrepți tu lumea, strâmbă-te tu după ea”, Mircea Dinescu m-a învățat cu totul altceva, el avea un alt principiu, de rebel, de neînregimentat. Pe vremea când a fost președintele Uniunii Scriitorilor, eu avem nevoie de o locuință, fiindcă mi se mărise familia, avem trei copii, nu mai puteam locui cu socrii mei într-un apartament modest. Și am mers cu cererea la el. Era epoca promisiunilor bune când scriitorii primeau acest avantaj al locuinței. Mulți dintre ei, precum Dolfi Solomon, Ion Băieșu, Marius Tupan etc., obținuseră apartamente într-un bloc din zona unde era Opereta Română. Și Mircea mi-a semnat cererea, a bătut apoi cu palma în masă, gata, zice, ai aici aprobarea, acum tu dă cu cornul!! Nu știu să dau cu… cornul, zic. Învață!, zice.

Ei bine, n-am uitat nici azi vorba lui, dar de dat cu cornul n-am învățat. Știu ce-a vrut să spună, dar practic, n-am reușit. El a reușit.

Nu dezvăluiam toate aceste secrete dacă noaptea trecută nu-l visam pe Mircea. Se făcea că suntem amândoi în Mașina națională, un autobuz verde, ca troleiele pe care le-a cumpărat recent „Nicușor bate la tobă”. Și eu m-am urcat în el, fiindcă mi-a plăcut că era verde, mă omor după verde, nici nu-i de mirare că profesorul meu Florian Potra mă numea „românul verde”. A și scris o amplă cronică despre înverzirea mea. Și în acea Mașină națională care ducea spre Niciunde, l-am văzut pe Mircea. Arăta ca un taraboste dac, dar era departe de mine, eu mă aflam în fundul mașinii, iar el în față, aproape de șofer (care purta cagulă!). Mi-a făcut semn să vin spre el. Și a pornit și el spre mine. Dar între mine și el era puhoi de lume, era „aglomerația din decembrie”, cum numise el revoluția română. Mi-era imposibil să răzbesc. Atunci el mi-a făcut un semn, să mă curbez cât pot. M-am curbat, așa cum a făcut și el și am început să ne strecurăm printre picioarele oamenilor. Am înaintat așa ca niște pitici spre centrul mașinii până ne-am văzut. Nu ajunseserăm chiar unul lângă celălalt, dar am întins mâinile să ne salutăm și ne-am atins doar cu degetele, ca în zugrăvirea de pe bolta Capelei Sixtine, când Michelangelo a imaginat facerea, pictându-i pe Dumnezeu și Adam. Atingerea e suficientă, înseamnă creație. Ne-am atins și ne-am vorbit. Ne auzeam. Ce mai faci? Unde mergi? Ca și tine, zice, spre Nicăieri. Unde puteam să mergem cu Mașina națională care duce spre Nicăieri?! L-am felicitată că arată așa de bine, de luminos. Te felicit că ai ajuns să dai bucurie oamenilor. Dr tu, ce faci? Ai învățat să dai cu cornul? NU, Mircea, n-am învățat. Păcat!, face el. În lumea asta pocită în care trăim, poți să fii și geniul geniilor, dacă nu știi să dai cu cornul, nu te descurci. Totul e o coridă. Trebuie să știi să iei taurul de coarne, altfel te strivește. Ai dreptate. Simt niște coarne aici, în piept. Păi, măi, omule, înseamnă că nu ai nici indemnizație de merit? N-am. Și ai publicat 126 de cărți, una și una! Da, așa e. Am publicat cu sacrificii. I-ai lăsat pe baroși, zzzzgârbavnici și alți golani să-și facă de cap, să le ia dreptul altora! Îmi pare rău. Ai avut ce mânca? Ce mănânci? Răbdări prăjite. Să mai treci pe la mine, pe la Cetate, să-ți mai dau câte un ciortan-doi… Am să te caut. Să scrii flămând!, oftă el. Nu înțeleg cum ai putut supraviețui? Mi-am creat o utopie, zic, Civitas Innocentiae, trăiesc ca îngerii în ea, în Lumea II, departe de Lumea I. Nu vezi, Lumea I duce spre Nicăieri, hai nu vii, vino în Lumea II, are un sens, are un liman, să vezi ce fericit o să fii!…

Și deodată imaginea din vis s-a estompat, a apărut un flou cinematografic, așa, ca o ceață și nu am mai văzut nimic. Abia aștept noaptea următoare, poate se continuă visul.

Grid Modorcea