Arta și sportul

De câteva săptămâni, deasupra politicii naționale și mondiale, domină sportul: Campionatul European de Fotbal și turneul de Grand Slam de la Wimbledon. Plus Turul ciclist al Franței. În curând va fi și Olimpiada de la Paris.

Sportul a devenit rațiunea de a fi a omenirii, respirația ei, relaxarea, distracția supremă, ceea ce pare a fi scopul vieții. Iar arta se ține aproape.

Nu scriam aceste rânduri dacă nu-i vedeam în arenele de la Wimbledon pe Dustin Hoffman și Josep Guardiola, celebrul antrenor de la Mancester City, pe care însuși Zverev, la finalul unui meci, l-a poftit să antreneze Bayern München.

Desigur, toate camerele erau pe Guardiola, deși el nici nu se născuse când Dustin Hoffman bucura milioane de oameni cu filmele sale, începând cu Papillon sau Kramer vs Kramer.

Soarta omului este determinată, de la naștere până la moarte, fenomene asupra cărora el nu are nici nu control. Nu știe când se naște, nu el a hotărât când, cum și unde se naște, și nici când moare, un fenomen la fel de imprevizibil. Dar știe că trăiește. Și în acest interval, el poate să trăiască mai multe vieți. Dar majoritatea oamenilor au decis să se distreze, iar sportul este calea prioritară.

Rămâi uluit când vezi stadioanele arhipline de fanii echipelor Turciei și Olandei sau României și Ucrainei! Dar ceea ce cred că trebuie să fie esențial, în acestă viață limitată, este îmbinarea dintre sport și artă. Sportul nu e nimic, e efemer, față de artă, care îi oferă o amprentă memorabilă.

Guardiola și Dustin Hoffman ar trebui să fie împreună. Cu câtă trăire a participat Dustin la meciul dintre Alcaraz și Tiafoe, care a durat 4 ore! Mi-a amintit de capodopera lui Woody Allen Match point, în care se demonstrează că viața e ca un meci de tenis. Și punctul ei culminant este atunci când se spune „punct final”, lovitura de grație, „match point”!

Fără artă, fără loviturile jocului de plăcere (campion absolut Roger Federer), tenisul este ceva rudimentar. Numai turneul de la Wimbledon îi dă noblețe, prin atmosferă, prin obligația echipamentului alb, prin ritualul verde, prin faptul că jucătorii repartizați în arena centală trec prin palatul regal, al fostului rege care a inventat acest joc. Sportivul vine pe o alee de marmură, apoi intră în palatul vechi, strălucind a frumusețe, apoi intră pe terenul de tenis. Starea lui este influențată de acestă atmosferă regală. Care îi impune demnitate, respect.

Stilul agresiv a fost lansat de Serena Williams, însă acest stil are o mare slăbiciune, dacă nu ești un robot perfect, dacă nu ai control absolut asupra loviturilor, un adversar care lovește mingea de plăcere face ca totul să se destrame. Așa s-a întâmplat la meciul Iga Swiatek – Yulia Putintseva, o kazahă, cotată în pierdere, dar care a reușit să o elimine pe marea campioană, fiindcă a știut să-i speculeze uniformitatea loviturilor mecanice. E de necrezut să vezi cum mecanismul unui robot al jocului în viteză se destramă. Iga a câștigat primul set și le-a pierdut pe următoarele două, cu 6-2, 6-1, incredibil, oricât s-a zbătut, fără să reușească să-și revină! Iată ce înseamnă să lipsească arta (loviturile de plăcere) din jocul de tenis.

Și e o minune când vezi că arta triumfă în jocul unor tenismene ca Emma Răducanu și Jasmine Paolini. Ar trebuie să se organizeze un turneu numai pentru aceste două jucătoare, care transmit bucurie la fiecare lovitură de minge. Sunt fenomenale. Cred că dacă ar juca între ele, am vedea balet, nu tenis. Ca o „pitică” (Jasmine e cea mai scundă jucătoare din lume, 1, 60 m) să umilească un monument al Americii, Madison Keys, e greu de conceput. Felul cum se bucura Jasmine la un punct câștigat, transimitea bucurie pentru întreaga planetă. Iar Emma, care e magică, nu e bună pentru competiții, ea e campioană la meciuri demonstrative. Altceva e cealaltă Emma, Emma Navarro, care e super competitivă. O lecție de tenis american a fost meciul ei cu Coco Gauff, pe care a eliminat-o printr-un joc rapid de mare precizie. De fapt, s-a luptat cu voința lui Gauff, și a învins-o. A intrat pe teren decisă să o învingă, și a făcut-o perfect, pe același stil în forță al adversarei. Coco parcă nici nu a știut când s-a trezit eliminată din turneu. Păcat! Un turneu fără ea, e mai sărac. Finala ar fi trebuit să fie această partidă.

Lipsa de artă din jocul Angliei, o favorită la titlul european, a făcut să vedem o echipă care se chinuie să înscrie 120 de minute un gol și abia să-și bucure fanii la loviturile de departajare. Când s-a anunțat că Anglia s-a calificat în semifinale, toată tribuna din Central Court de la Wimbledon a explodat. Era în timpul meciului lui Djokovic cu Popyrin, și atunci Nole a lăsat racheta, și cu piciorul stâng a executat o lovitură imaginară ca la fotbal, spre admirația publicului. Toate echipele mari de la CM european au decepționat, cu excepția Spaniei, o echipă care are în lot adevărați artiști cu mingea la picior. Nota bene, Arta începe acolo unde se termină condiția fizică, adică se poate aplica numai acolo unde sportivii sunt campioni tehnic, perfect antrenați, așa cum am arătat pe larg, pe cazuri concrete, în vol. Arta sportului.

Nici Germania nu a convins, fiindcă rămâne tot o echipa robotică. Franța, la fel, s-a chinuit să ajungă în semifinale, mai bune au fost echipe ca Slovenia, Turcia, Elveția, care au jucat cu sufletul, care nu au fost așa de crispate ca învingătoarele lor, deși Olanda are un plus de randament datorită imaginației, care ține de valoare.

Modelul sportivului integral, după observațiile mele ca spectator format, este Nole, Novak Djokovic, jucătorul ideal, care gândește orice lovitură, orice punct. Nimic nu e întâmplător la el. Rațiunea face ca jocul fizic să se îmbine cu jocul psihic. Acest echilibru îi dă sportivului un control permanent asupra jocului. Și e de reținut că în afara terenului, Nole este un om plin de umor, deschis, cântă și dansează, are mult farmec, dar pe teren este fiară, nu iartă nimic, fiindcă rațiunea jocului îl face să controleze totul. Când greșește, el se ceartă pe sine, cu unii spectatori, îi ceartă pe antrenori, pe soția sa, pe copii, numai să fie lăsat în pace, să se concentreze, să joace așa cum îi dictează arta rațională.

Și mă întorc din nou la Hoffman și Guardiola, ar trebui să existe un studio, în care Dustin să joace tenis și Pep să facă filme. Cred că nimeni nu ar ieși în pierdere, mai ales spectatorii, care vor fi educați în acest sens. Marii sportivi, ca și marii artiști, sunt reperul de urmat al omenirii. Așa cum sunt ei, așa vor să fie milioane de oameni.

Grid Modorcea