Distribuie articolul

În fiecare an încerc cu smerenie să mă întăresc sufletește în Postul Paștilor, întotdeauna în preajma sărbătorii Bunei-Vestiri, printr-un pelerinaj în nordul Moldovei. Fac acest pelerinaj aș spune inițiatic, anual, din 2007. E o călătorie spirituală pentru mine, de conexiune cu Dumnezeu și tradiția noastră mănăstirească ortodoxă, în care mă rog și reculeg sufleteşte la câte o mănăstire din Bucovina și nu numai, un loc înmiresmat de sfinţenie medievală. După asaltul ideologic asupra Clujului din partea progresismului de inspiraţie neo-marxistă, simt cum inima mă trage tot mai des spre ”pustia” ortodoxă a Bucovinei, în țara mănăstirilor ștefaniene. În luna martie a anului 2013 am pornit cu soția spre Mănăstirea Putna, dar pe drumul Borsecului și pasului Oituz, cu speranța unui popas la Poiana Largului în satul, unde pe o culme de pășune între brazi, a ctitorit părintele Iustin Pârvu frumoasa și ziditoarea Mănăstire Petru Vodă, imediat după 1991. Era lucrarea sa de jertfelnicie pentru anii grei de temniță comunistă, de mulțumire că a scăpat cu viață ca să dea mărturie. Nu întâmplător lăcașul este dedicat Sfinților și martirilor români din gulagul bolșevic și are hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Așa că mare mi-a fost emoția pe drumul spre Poiana Largului în vederea unei posibile întâlniri cu arhimandritul Iustin Pârvu, deja numit de credincioși ca ”duhovnicul neamului”. Sfaturile și povețele sale despre viață făceau înconjurul țării în reviste, ziare și pe internet, fiind citit de românii însetați de acest călugăr-izvor duhovnicesc de apă vie. Era o vreme numai bună de drum, soarele ardea pe cerul senin, iar zăpada scânteia doar printre brazi, șoseaua fiind curată. În Poiana Largului, la ieșirea spre Târgu Neamț după ce am trecut un pod, am luat-o spre stânga urmând o pancardă în care scria ”Spre Mănăstirea Petru Vodă”. În martie 2013 drumul spre mănăstire, de circa 5 kilometri, nu era asfaltat, fiind un drum forestier deja plin de gropi datorită capriciilor iernii. Încă erau porțiuni de drum acoperite cu zăpadă. Emoționat am înaintat încet și cu grijă, cu viteza a doua, spre mănăstire. La intersecție cu Mănăstirea de maici ”Paltin” am întrebat un moșneag parcă venit din istorie ce stătea și se ruga la o răstignire care este drumul spre chilia lui Iustin Pârvu. El mi-a arătat cu un toiag scorojit că mai am de mers în jos, încă vreo trei kilometri. Drumul era deja înfundat de zăpadă, dar frumusețea locului și bucuria întâlnirii cu ”duhovnicul neamului” compensa orice. La un moment dat drumul care șerpuia pe lângă un pârâiaș limpede și năvalnic a luat-o spre stânga peste un pod, apoi am ajuns direct într-o poiană largă, cu o parcare improvizată în fața zidurilor mănăstirii ctitorite de Iustin Pârvu. Am intrat în biserica cu frescă albastră și ne-am rugat, apoi am întrebat dacă îl putem întâlni pe părintele Iustin. Un călugăr ne-a spus că nu mai este la chilia lui dinspre cimitirul cu cruci verzi unde își dorm somnul de veci Sfinții Închisorilor, ci la Paltin, la lăcașul de maici. Așa că ne-a întors repede din drum și la răscruce am urcat drumeagul abrupt spre mănăstirea de măicuțe. Era deja ora 13.00 și maicile ne-au spus că Iustin Pârvu fiind bolnav nu mai primește azi. În 2013, deja starețul Iustin Pârvu locuia într-o chilie a arhondaricului de la Paltin pentru a fi mai bine îngrijit de măicuțe, deoarece cancerul îl măcina. Mare ne-a fost întristarea la auzul veștii. Am intrat cu soția în biserică ne-am rugat și am plătit câteva pomelnice. Să vi până la Petru Vodă și să nu te întâlnești cu părintele este un lucru care îți apăsa sufletul. Măicuțele au observat supărarea noastră, dar nu aveau ce să facă, părintele bolnav trebuia să se odihnească. Pe la ora două, la amiază, în plin soare urcăm în mașină pentru a porni spre Putna. Când demarez spre drumeagul care cobora de la Paltin o măicuță fuge după noi pe scările arhondaricului strigând: – Familia de la Cluj! Stați! Soția observă prima pe măicuță și-mi spune să opresc. Deschid geamul autoturismului și măicuța vine la noi să ne spună: ”- Vine acum un grup de pelerini, cu un preot cunoscut din București și părintele a zis că-i primește. Haideți și voi, că i-am spus părintelui că este căutat de la Cluj!” Așa că bucuroși ne-am așezat cu bucureștenii pe holul care ducea spre chilia părintelui Iustin Pârvu. Părintele din București arăta ca un călugăr descărnat de posturi și rugăciune, iar tinerii bucureșteni îmbrăcați în ie sau cămăși de culoarea bradului s-au așezat răbdători în format milităresc la ușa chiliei. Emoțiile erau mari. Bucureștenii când au aflat că suntem o familie din Cluj ne-au spus să intrăm noi primii la părinte că ei mai ai au timp de așteptare. Când s-a deschis ușa chiliei și am intrat înăuntru, o lumină puternică ne-a izbit. Era lumina soarelui dinspre ferestre sau lumina care emana din părintele Iustin Pârvu, care așezat într-un fotoliu, și ne-a primit cu mare dragoste și binecuvântare. I-am oferit o carte scrisă de mine și am vorbit un ceas cu ”duhovnicul neamului” taine care se spun doar la spovedanie, despre familie, sensul vieții și destinul neamului românesc. Vocea părintelui era caldă, dar fermă și cuvintele rostite îți mergeau direct la inimă. Ochii îi erau albaștri-verzui și te străpungeau. În acea oră am aflat mai multe despre credință, teologie, neam și familie decât zeci și zeci de tomuri citite. Mi-a spus cu vocea sa caldă să nu las calea neamului din drumul vieții mele iar țelul să fie mântuirea individuală, familială, împreună cu izbăvirea neamului: ”- Ionuț, tu la Cluj faci mare lucrare prin acțiunile tale! Să o ți tot așa că are grijă Dumnezeu de tine și familia ta. Te binecuvântez și pentru lucrarea la site-ul Napocanews.” După ce am primit cu bucurie binecuvântare pentru lucrarea mea viitoare în slujba neamului creștinesc și românesc, am cerut permisiunea să facem o poză. Pentru mine acea poză cu Iustin Pârvu este o icoană. Am plecat fericiți, parcă pluteam în stare de levitație. Întâlnisem un sfânt în viață. Drumul până la Putna nici nu l-am mai simțit, parcă timpul s-a comprimat și am ajuns într-o clipă, gândul îmi era doar la Iustin Pârvu și la povețele sale de ”duhovnic” al neamului. În bucuria mea nemărginită nu știam că nu-l voi mai revedea pe Iustin Pârvu. În aprilie îmi scria jurnalistul Victor Roncea ca să mă întrebe unde este internat părintele la Oncologie sau spitalul municipal Clujana. M-am interesat. Și am aflat că trecuse prin cele două spitale clujene fără să se facă prea mare lucru petnru vindecarea trupească. Mai departe în luna iunie cade vestea cutremurătoare: Iustin Pârvu a plecat la Domnul. Zeci de mii de oameni au participat la înmormântarea părintelui la Mănăstirea Petru Vodă.

Copil de țărani săraci Iustin Pârvu a fost un român absolut în sens noician. Luptător pentru dreptate, adevăr și credința creștină, Iustin Pârvu a trecut prin gulagul comunist vertical moral. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. Interviurile, scrierile și mărturisirile părintelui sunt file de pateric. La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. S-a eliberat în 1964 de la Aiud ca un neînfrânt, refuzând reeducarea comandantului Gheorghe Crăciun. Mărturiile lui Iustin Pîrvu sunt mântuitoare și ziditoare. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele. ”Pentru că Sfânta Împărtășanie se aducea de afară, mai ales prin deținuți care mai fuseseră condamnați o dată. Și cum au procedat? Au luat bucățică de pâine, albă sau neagră și au făcut un cocoloș ca o mazăre, în care introduceau Sfintele taine. Și au făcut două, trei, patru, cinci sute de bucățele din acestea. A luat haina, mantaua cu care urma să fie luat în temniță și a căptușit toată haina cu Sfânta Împărtășanie. Astfel au adus în pușcării Sfânta Împărtășanie.Dar ne spovedeam… Prin morse sau la perete, te spovedeai la preot, sau la conductă, sau ce era mai important te dezlega, tot așa prin intermediul peretelui și a doua zi, Sfânta Împărtășanie o luai de acolo din locul de unde se știa. Au prins-o și asta caraliii noștri. Pentru că, peste tot, Iuda maceră și lucrează. Aceste Iude le-au spus caraliilor că luam noi de acolo Sfânta Împărtășanie. Și mulți caralii au făcut o serie întreagă de fărădelegi prin Împărtășania pe care au aruncat-o. Asemenea blasfemii făceau și cu Sfânta Cruce și multe lucruri… Erau atât de sălbatici unii…Se punea într-o bucățică de pâine și caraliul o lua și o arunca. Așa se circula, nu era cu Sângele, acolo era părticica pentru Sfinte uscate, cum împărtășești bolnavii, care îi împărtășești acasă. Există și Împărtășania din Sfântul Potir la biserică și împărtășania pregătită pentru bolnavii grabnici, care pot muri în orice moment și atunci iei Sfinte uscate care conține și vinul acolo, și îi dai. În Aiud s-au găsit roabe întregi de material sacru, până și Sfântul Potir, sfintele vase, lingurița, steluța, s-au găsit acolo sub dușumele, cum lucrau prin celule deținuții imediat după Antonescu. Pentru că în timpul lui Antonescu, pușcăriile aveau biserici, mergeau la liturghie, se spovedeau la preoții pușcăriei. Dar după perioada aceasta a venit restricție mare, că s-a luat totul și s-a strâns. Eu am făcut Liturghie pe trup de muribund. Am făcut liturghie în infirmeria pușcăriei unde i-am împărtășit, fără antimis, fără veșminte, dar acel moment a fost unic pentru mine, de trăire a Harului. Cred că nici n-am mai făcut și nici n-am mai avut astfel de momente puternice de trăire a unei Sfinte Liturghie ca între paturile unei infirmierii, pe pieptul unui muribund, în pușcărie. Să vezi tu cum se împărtășește muribundul și a doua zi se duce… Iacob Șerbănescu, Dumnezeu să-l odihnească! Unii avea o ciroză cumplită, se zbăteau în chinuri groaznice, încât vărsau cu gamelele sângele din trupul lor. Aceștia sunt martirii și mărturisitorii noștri de la Aiud din pușcăriile și temnițele comuniste. Cea mai mare urgie: să te prindă că te rogi, sau că ai un obiect de rugăciune. Pentru că ei își dădeau seama din ce în ce mai mult: Cum de nu înnebunesc oamenii ăștia, cum de nu se îmbolnăvesc? Cum de nu scoatem noi 4-5 la săptămână, la lună, să-i băgăm în ospiciul de nebuni. A trebuit să treacă vreme multă ca să-și dea seama de preocupările pe care le aveam noi într-o celulă. În orice zi, în orice moment, celula era reîmprospătată cu ceva nou. Asta ce însemna? Locul de întâlnire al tinetelor, care se goleau dimineața, era la closet de piatră. Și-acolo, prin morse, noi anunțam celula vecină: „Vezi că avem acolo deasupra…”. Aveam anume un loc – unde se punea Împărtășanie, se punea agheasmă, se punea anafură. Și care intra întâi acolo, fuga acolo, că milițianul era după el, intra, se agăța acolo și punea în buzunar – ducea la celulă. Ne împărtășeam, luam anafură, agheasmă, cu mare luare aminte, că erau aduse de afară. A fost ajutorul lui Dumnezeu peste tot. N-a existat altă forță ca să te menții în tot parcursul acestor ani de închisoare. Ajunsesem la o stare de pace, de împăcare, că nu mai conta dacă mor ori dacă trăiesc, ci doar că ai Domnului suntem…”(Extras din Revista Atitudini Nr. 82).

O altă mărturie trăită de Iustin Pârvu în lagărele comuniste este relatată de Ieroschimonahul Teognost în volumul „Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos“. Citim de fapt o nouă filă din Viețile Sfințilro. ”În ziua de 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”, era o „dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40 grade C, fie era frig de minus 30 grade C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri“.Stuful tăiat era folosit ca lemn de foc. „Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana ta. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe“, povestește părintele.În acea zi, spre surprinderea lor, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiau de obicei stuf pentru Germania, ei i-au orientat într-o altă direcţie. Așa au ajuns pe partea braţului Chilia. Fiecărui deținut i s-a ordonat să intre în apă și să adune stuful. De obicei, acest procedeu avea loc pe gheață.Amenințați că dacă nu intră în apă vor fi împușcați pe loc, unul câte unul și-au făcut curaj și intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi așa au ajuns la locul unde trebuia să le tăia. „Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. E în regulă, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.Când s-au întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade. „A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ doi kilometri şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune. Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: «Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei».“ Învățăturile lui Iustin Pârvu sunt testamentare și izbăvitoare pentru cei chinuiți de deznădejde. El ne-a lăsat moștenire un întreg pateric pentru neamul nostru chinuit de ocupația comunistă. După un an, tot în luna martie, de Buna-Vestire am plecat într-o zi cu soare spre Mănăstirea Petru Vodă, de data aceasta drumul spre mănăstire era asfaltat și te ducea direct spre lăcaș. Am intrat în curtea mănăstirii, m-am rugat la mormântul încărcat cu flori și apoi m-am dus direct în fosta chilie a părintelui Iustin Pârvu. Aici am intrat cu sfială, încă mai trăia pisica lui, și m-am pus în genunchi cu mâinile pe patul, ca o laviță, acoperit cu o ștergură de lână și m-am rugat pentru Iustin Pârvu. În focul rugăciunii am văzut în biblioteca părintelui de lângă pat cartea mea care i-o dăruisem cu autorgraf cu un an înainte când era în viață… am luat exemplarul și am văzut că îl citise pentru că paginile erau ușor îndoite. Am citit autograful pe care i l-am dăruit. Și atunci m-a apucat un plâns cu lacrimi amare pentru marea pierdere suferită de poporul român prin moartea ”duhovnicului neamului” Iustin Pârvu. Predicile sale erau autentice ierurgii ale adevăratei credințe pentru poporul credincios. Sunt sigur că el se roagă acum pentru noi în ceruri, alături de Sfinții Închisorilor români și Hristos pentru mântuirea neamului creștinesc și românesc.

Ionuț Țene