Avram Iancu nu a murit nebun si nici trădat de moți! Teza nebuniei lui Avram Iancu a fost lansată de presa austriacă a vremii respective, fiind folosită pentru discreditarea eroului care s-a încăpățânat românește până la finalul vieții să nu cedeze idealul național în fața imperiului austriac, fiind hăituit, chiar și arestat la un moment dat, dar și „ofertat” în același timp, cu diverse funcții (pe care le-a refuzat) de oficialii Curții de la Viena. Nu a hălăduit „de nebun”, retragerea din prim plan, inclusiv peregrinările lui prin munți și sate, fiind parte a propriei strategii, perfect logice din toate punctele de vedere. Era conștient că el nu putea fi decât ori cu sabia în mână în fruntea unei oștiri, ori aflat în taină, cale de mijloc nu exista. Avram Iancu nu putea deveni un simplu slujbaș, care fuge dimineața la serviciu, un om oarecare cu o viață „călduță”. A considerat atunci, în acea perioadă de după revoluție, că sabia lui scoasă din nou din teacă ar fi atras asupra poporul român o și mai mare prigoană din partea Imperiului, punându-si astfel propriul neam într-un pericol de moarte, fapt ilustrat în modul cel mai clar cu putință în una dintre scrisorile sale. „Retragerea” lui în taină a fost un act calculat așadar, care i-a păstrat implicit, marea legendă nealterată. Cum aveai să-l vezi pe Iancu târguindu-se cu niște birocrați austrieci sau mergând zi de zi la un post imperial bine plătit??? De neimaginat.
Varianta „nebuniei” lui a fost contrazisa atât de mărturiile unor contemporani, cât și de scrisorile sale perfect coerente, logice, către cei foarte apropiați. Iancu nu a fost abandonat de români, a fost primit cu mare căldură în fiecare casă de moț, adăpostit si pus la masă, cinstit, ca un adevărat Crăișor al Munților. Niciun român nu a avut poarta închisă pentru el și toți i-au respectat decizia de a se afla în taină.
La moartea lui au fost prezenți mii de oameni, desfășurați pe kilometri în sir. L-au purtat pe ultimul drum cu un impresionant sobor de preoți. Destinul său, la fel ca al lui Mihai Eminescu a fost unul atât de măreț încât doar prin simțirea adâncă a Duhului românesc se poate înțelege și doar arareori se poate explica.
Nu, Avram Iancu nu a murit nebun și nici trădat de ai lui, ci s-a dus la Ceruri ca bun român, un om de arme, un om politic în adevăratul sens al cuvântului, un român străbătut de nădejdea că Națiunea Sa își va putea croi în viitor drumul Dreptății, dovadă fiind chiar testamentul scris clar și coerent cu propria sa mână care nu a strâns niciodată o mână de străin sau trădător.
În rest, pentru Mihai Eminescu și Avram Iancu există două versuri atât de mari:
,,Poetul ca şi soldatul/ nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf şi pulbere.”
Trăiască Duhul lui Iancu! Teza nebuniei lui Avram Iancu a fost lansată de presa austriacă a vremii respective, fiind folosită pentru discreditarea eroului care s-a încăpățânat românește până la finalul vieții să nu cedeze idealul național în fața imperiului austriac, fiind hăituit, chiar și arestat la un moment dat, dar și „ofertat” în același timp, cu diverse funcții (pe care le-a refuzat) de oficialii Curții de la Viena. Nu a hălăduit „de nebun”, retragerea din prim plan, inclusiv peregrinările lui prin munți și sate, fiind parte a propriei strategii, perfect logice din toate punctele de vedere. Era conștient că el nu putea fi decât ori cu sabia în mână în fruntea unei oștiri, ori aflat în taină, cale de mijloc nu exista. Avram Iancu nu putea deveni un simplu slujbaș, care fuge dimineața la serviciu, un om oarecare cu o viață „călduță”. A considerat atunci, în acea perioadă de după revoluție, că sabia lui scoasă din nou din teacă ar fi atras asupra poporul român o și mai mare prigoană din partea Imperiului, punându-si astfel propriul neam într-un pericol de moarte, fapt ilustrat în modul cel mai clar cu putință în una dintre scrisorile sale. „Retragerea” lui în taină a fost un act calculat așadar, care i-a păstrat implicit, marea legendă nealterată. Cum aveai să-l vezi pe Iancu târguindu-se cu niște birocrați austrieci sau mergând zi de zi la un post imperial bine plătit??? De neimaginat.
Varianta „nebuniei” lui a fost contrazisa atât de mărturiile unor contemporani, cât și de scrisorile sale perfect coerente, logice, către cei foarte apropiați. Iancu nu a fost abandonat de români, a fost primit cu mare căldură în fiecare casă de moț, adăpostit si pus la masă, cinstit, ca un adevărat Crăișor al Munților. Niciun român nu a avut poarta închisă pentru el și toți i-au respectat decizia de a se afla în taină.
La moartea lui au fost prezenți mii de oameni, desfășurați pe kilometri în sir. L-au purtat pe ultimul drum cu un impresionant sobor de preoți. Destinul său, la fel ca al lui Mihai Eminescu a fost unul atât de măreț încât doar prin simțirea adâncă a Duhului românesc se poate înțelege și doar arareori se poate explica.
Nu, Avram Iancu nu a murit nebun și nici trădat de ai lui, ci s-a dus la Ceruri ca bun român, un om de arme, un om politic în adevăratul sens al cuvântului, un român străbătut de nădejdea că Națiunea Sa își va putea croi în viitor drumul Dreptății, dovadă fiind chiar testamentul scris clar și coerent cu propria sa mână care nu a strâns niciodată o mână de străin sau trădător.
În rest, pentru Mihai Eminescu și Avram Iancu există două versuri atât de mari:
,,Poetul ca şi soldatul/ nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf şi pulbere.”
Trăiască Duhul lui Iancu!
Dr. Mihai Tîrnoveanu
