Pot fi emoțiile fluide? Da, ne spune pictorița Teona Toderel (născută la Alba Iulia în 1992), cu studii la Tg. Mureș, Cluj-Napoca și Izmir, care expune la Galeria Kulterra o serie de tablouri „fluide” în expoziția numită chiar Fluid Emotions. Fluid este un cuvânt pretențios, el trebuie luat în acest caz ca o metaforă fiindcă în realitate nimic nu e fluid din ce vedem. Adică nu vedem nici un fel de apă, tablourile nu sunt fluide, adică nu curg pe dușumea sau pe pereți, iar ce vedem în ele este departe de a fi fluid. Spunem despre o femeie că este fluidă, adică alunecoasă, subtilă, perfidă, ca un șarpe, misterioasă, dar în tabloul Selfie in a lanscape, Teona ne arată o femeie sexy, ca la Hollywood, de loc fluidă, foarte carnală, iar peste coprul ei șerpuiesc două benzi care sugerază șiroaie de ploaie pe un gem. De altfel, toate expoziția este ca o privire pe fereastră atunci când plouă. Și dacă ploaia bate în fereastră, apar aceste șiroaie, care uneori par rupte din peisaj, ca niște săbii scoase din teacă, așa, ca în tabloul SunFlow-er, dedicat Florii Soarelui. Vedem un lan de floare a soarelui radioasă, de un galben înroșit, plină de frumusețe, căreia i se vede doar căciula, peste care plouă. Orizontul este o bandă verde, ca o pădure vara, iar cerul este de un verde primăvăratic. Toate anotimpurile parcă își dau mâna în acest tablou, iar totul curge („flow”), însăși floarea, care pulsează roșeața ei pe acele săbii fluide, ce străbat fondul verde, rafinat, ca înverzirea primăvara, o imagine a vieții, care mi-a adus aminte, prin contrast, de sculptura Floarea Soarelui carbonizată a Valeriei Glibiciuc, expusă la expoziția precedentă de la Kulterra.
Ideea de a vedea lumea prin ploaie, de a vedea realitatea prin parbrizul mașinii atunci când plouă, e insolită și valoroasă, dar foarte pretențioasă, fiindcă, văzută astfel, în sine, ploaia nu poate reda decât o realitate neclară, deși e prezentă în abundență, mai ales în filmul american. E ca un personaj foarte cinematografic. Am făcut și eu un film pe ploaie, filmul dedicat lui George Enescu, și deodată am văzut că spațiul apare cu totul altfel, devine distorsionat. Scenografii se feresc de astfel de locuri de filmare. Se numesc chiar locuri fluide. Și Teona are câteva tablouri cu imagni distorsionate de ploaie, incluzând chiar din titlu acest cuvânt, precum Rain, Rainy night of julie, Rain and rock (on the block), Icy rain, dar distorsiunea apare și în monumentalul Green light (250 x 187 cm), ca și în fluidul Glam flow, căruia artista îi inventează un cuvânt (de la glamour), fiindcă totul se vrea într-o curgere de vrajă. Ca în toate cele 16 tablouri ale expoziției, care distorsionează însuși spațiul galeriei, îi dau o imagine de boltă, de monumentalitate.
Curgerea poate fi pictată, dar emoția? Sigur că o curgere îți stârnește o emoție, dar este ea o emoție estetică? Ce te impresionează când vezi Casacada Niagara, de pildă, sau cascada norvegiană Voringfossen , cu o cădere de 120 de metri? Sau când vezi valuri uriașe, cum am văzut la Coney Island? Intri în panică, nu?!, te apucă groaza, nu ai nici o emoție estetică decât, poate, dacă ai vedea aceste valuri din avion. Sau când a venit aisbergul peste Titanic, groaza a fost de nedescris, cum a încercat să o descrie James Cameron, prin imagini ca la o inundație sau la un cutemur devastator. Sigur, intri în panică, apare spectrul morții iminente, totul se reduce la o stare fizică, cum ne arată și Teona în tabloul Icy rain, când ploaia este rece ca gheața! Sau ca niște picături care îți intră în vine, ca în 19 dreads/grozăvii. Ploaia îți poate crea emoții estetice doar în evocarea unor stări romantice, precum se întâmplă în Jane Eyre sau în Pride and Prejuduce, în secvența fascinată când Elizabeth are o dispută radicală cu Darcy la castel lui. Ploaia dă un dramatism aparte acestei întâlniri.
Emoțiile sunt fluide dacă ne imaginăm noi că vedem lucruri fluide. Eu mi-am imaginat că femeia sexy, care își face un selfie în tabloul lui Teona, este fluidă, adică trupul ei devine un șuvoi de apă, un râu, care se destramă în pâraie, brațele ei devin o încrengătură de brațe, și ea devine ca o caracatiță. Dar Teona nu ne sugerează așa ceva. Ea vrea ca să vedem o fluiditate înghețată, foarte materială, un poster cu o femeie sexy, ba și mai concret, precum tabloul în care stropii de ploaie sunt gumă de mestecat lipită pe pânză, numit ca într-o reclamă (for fun) Damienhirsting – find the chewing gum. Toate tabourile sunt pictate în ulei pe pânză și culorile sunt foarte rafinate, delicate, dar fluiditatea materiei nu este spartă, materia învinge, precum în Vogue II, unde vedem un tânăr cu ochelari speciali, frumos costumat, elegant, peste care sunt aruncate două panglici ce sugerează ploaia. La fel cum este și cântăreața din Rain and Rock. De altfel, chipurile umane, toate, nu sunt fluide, ci foarte solide. Aș fi dorit să văd o explozie fluidă în materie.
Societatea de azi este un conglomerat, un amestec rigid, departe de a fi fluid. Fluiditatea umană s-ar manifesta prin perfidia și neseriozitatea oamnilor. Nimic nu e cert, bine structurat, totul este fără coeziune, la voia instinctului. Nici natura nu mai ține cu noi. E o caniculă nesfârșită. Seceta, la propriu și la figurat, a devenit realitatea noastră. De aceea o expoziție care ne răcorește, care ne udă, e binevenită, ba ar fi de dorit să vedem și averse de ploaie, cum a fost recent ciclonul „Boris” care a făcut ravagii în satele dunărene. În esență, realitatea este dinamica dintre solid și fluid. Dacă corpul nostru este întocmit din 75 la sută apă, de ce oamenii sunt atât de rigizi, de rudimentari, de materialiști? Psihic, ne putem imagina că atunci când mergem pe stradă, o stradă circulată, trecem printre șiroaie de apă. Câți oameni, atâtea șiroaie.
Ploaia e un mediu continuu deformabil. Ca și aerul, o materie tot fluidă. În anumite culte, se crede că ploaia emană o energie ocultă, ca în Omul care aduce ploaia, filmul lui Francis Ford Coppola, inspirat de dansul ploii de vară al amerindienilor, în care dansatorul principal era omul care aduce ploaia, un mesager misterios, posesor al unei suflu care influențează pe cine-l privește. Însuși Eminescu își închipuia izvoarele ca niște „bulgări fluizi” și „marmure fluide”.
Câți privitori, atâtea interpretări ale tablourilor Teonei, care încearcă să-și contureze un sistem numit „teonism”, poate apropiat de „pointilism”, fiindcă pricăturile de ploaie văzute prin geamul unei mașini sunt ca punctele lui Seurat. Însă punctele devin raindrops. Ideea de a vedea lumea prin ploaie este foarte generoasă din punct de vedere plastic. Și Teona Toderel trebuie felicitată pentru aventura ei artistică. Ea are talentul să exploateze la maximum această idee. Nu are concurență. În sutele de expoziții americane pe care le-am văzut, nici un artist nu a cochetat cu ploaia, ca și cum ea nu ar exista. Dar există. Face parte din naură și din viața noastră. Chiar și când nu plouă, reflexul natural ne face să credem că plouă. Se și spune, de ce ești așa de plouat?! E ca și cum ai vedea lumea printre lacrimi. Stropii de ploaie sunt lacrimile naturii, iar când omul plânge, din ființa lui (75 la sută apă) curg stropi de ploaie, adică lacrimi pe obraz. Urmează ca Teona să facă și un astfel de tablou. În prezentarea pe care i-o face galeria, se vorbește despre un realism magic, dar este exagerat. Ideea cu „pictând în ploaie”, deși la vernisaj s-a și cântat, dar nu în ploaie, și nu ca în filmul cu Gene Kelly, este tot brăzdată de materialitate, deși ploaia curăță, purifică. Materialitatea este profundă și purpurie, ca în Deep purple II. Magicul încă nu apare. Magicul se naște din sugestii, din valuri de mister, din metafore ale realului, este ca un abur metafizic peste o lume concretă, dar confuză. Deocamdată ploaia distorsionează.
De asemenea, mi-ar fi plăcut să văd și o sugestie la era glaciară, care va veni și va acoperi din nou pământul, când tot ce este verde și viu va îngheța. Un astfel de tablou există, Icy rain, o ploaie înghețaă, picături de apă care devin țurțuri, ca o peșteră cu stalactite. Vedem o curgere încremenită. În rest, totul este flow. Ce, când privești un copac iarna, zici că e mort, dar în el viața curge. O sugestie apocaliptică ar fi în tabloul Mistera, care este ca o uriașă pată cenușie (180 x 140 cm), pe care se văd urme de stropi. Dar nu mai plouă, totul e încremenit. E tabloul care contrastează flagarant cu toate celelelte lucrări, în care este sugerata viața cotidiană, vezi șiroaie de ploaie peste un taxi (Yellow taksi), peste un copac și peste un drum sau mai multe (Cross Roads), peste un oraș (Rain), iar pe internet găsim o serie de tablouri prin șiroaiele cărora se văd instantanee de pe stradă, din viața cotidiană (vezi ciclul „Strada”). Ele au însă mai mult o latură comercială decât metaforică și emoțională.
Teona Toderel simte această capcană și explică astfel bătălia cu materia și comercialul:
„Prin filtrul picăturii de ploaie imaginarul e menținut dincolo de condiționările prezentului. Nu încerc să maschez elemente și relații ale urbanului, ci le subliniez o dimensiune productivă, aceea de a „purifica” spațiul comodificat de agresivitatea comericalizării, relații de piață și omogenizare culturală. De exemplu, „ecranul” invizibil personificat în unele lucrări de geamul mașinii stă în opoziție cu hegemonia consumerismului și ale vanităților adiacente, dar el nu are rolul de a camufla sau decepționa ci, din contră, de a descoperi și expune. Un urban „spălat de ploaie” farmecă, hipnotizeză și mediază tranziția dinspe spectator spre un visător angajat”.
Cred că viitoarea expoziție a Teonei Todorel, o artistă cu un talent remarcabil, în stare de surprize minunate, de aici trebuie să înceapă, de la spargerea convenționalismului material. Pictura, mai ceva ca alte arte, a fost condamnată la ilustrarea realității. S-a identificat cu portretistica și peisajul. Când s-a inventat filmul, s-a spus că el este moartea picturii, că a venit în sfârșit o artă care imită realitatea mult mai bine decât pictura. Dar pictura nu a murit, atunci s-a născut, de fapt, cu adevărat. Pictorii au început să spargă această dependență de real, de imitarea naturii. Așa cum genial a făcut-o primul Picasso, care a eliminat tridimensionalitatea. Pariul artistului a devenit, deci, spargerea convenționalismului material. Ploaia este un element primordial, este apa universului, care poate distorsiona, care prin natura ei este fluidă. Materia trebuie să se evapore. Numai prin evaporara ei se poate ajunge la simbol și abstract. Emoțiile simbolice sunt mai puternice decât cele materiale și aparțin, de fapt, artei. Pentru artă, materia este doar un mijloc, care trebuie prelucrat în așa fel încât să stârnească emoții estetice. Emoțiile cotidiene nu sunt estetice decât dacă devin mituri sau simboluri artistice.
Grid Modorcea, Dr. în Arte