Dacă ar fi să încadrăm dpdv teologic neînțelegerea muzicii psaltice chiar în mediile clericale, care o consideră „străină de ethosul românesc”, prea „orientală” după gustul actual, și preferă polifonia monofoniei bizantine, cel mai bun îndrumar ar fi opera lui Christos Yannaras, unul dintre cei mai mari teologi și filosofi ai sfârșitului de sec. XX.
A plecat la Domnul chiar în acest an, a ținut în trecut câteva conferințe în București (am prins și eu două) și în provincie, dar i s-au tradus și câteva cărți de forță – Libertatea moralei, Contra Religiei, Abecedar al credinței etc.
El a făcut o distincție foarte clară între pietism, care vine pe filiera gândirii scolastice apusene și care are o componentă puternic psihologizantă individuală (care a devenit ulterior o axă a Reformei protestante), și duhul sobornicesc al bisericii.
Yannaras definește pietismul ca pe o absolutizare a evlaviei individuale, a ,,împroprierii subiective a mântuirii”, întrucât muta posibilitățile de mântuire în cadrele strădaniei morale individuale.
Or muzica psaltică nu se adresează afectului individual, unei trăiri sentimentale, ci a întâlnirii lăuntrice a persoanei cu Dumnezeu, dar în relație cu ceilalți, prin rugăciune. Textul și muzica în psaltică sunt create împreună și sunt legate intrinsec de ritmul Sfintei Liturghii în special, dar și a altor slujbe bisericești. Cum am mai spus, psaltica este Teologie tot așa cum este și icoana, și a fost rânduită de Sfinții Părinți.
Am în plan – tocmai ca să revalorizez această sonoritate care, întocmai precum icoana, prefigurează Lumea cea veșnică – să fac câteva întâlniri cu oameni care și-au dedicat viața cercetării și interpretării (termenul este impropriu, dar nu am altul) muzicii psaltice.
Cred că această controversă, apărută în urma introducerii, la Iași, a corului Operei în actul liturgic – dar care are rădăcini mult mai vechi – va avea un rol de decantare a unor aspecte ce țin de istoria culturii și mai ales a teologiei muzicii, fără de care psaltica nu poate fi înțeleasă. Iar această polemică dovedește că avem o pleromă, și implicit o Biserică, vie.
Doamne ajută!
Iulian Capsali