Precum marele Homer/scris-a despre greci, odată,/la noi, de la Surpate᾽,/George Voica/se încumetă să scrie/despre neamul nost᾽ român.
În istoria literaturii române întâlnim nenumărate descrieri ale unor fapte de vitejie colectivă ori individuală în proză, versuri ori dramaturgie, însă nimeni, până acuma, nu s-a încumetat să înfățișeze întreaga istorie a acestor meleaguri și a locuitorilor săi într-o singură scriere lirică.
Aparent episodică, „Epopeea neamului românesc”, apărută la Iași, Editura Rotipo”, în 2024, semnată de scriitorul Gheorghe/George Voica, este o cursivă înfățișare, în versuri, a zbuciumatei istorii a locuitorilor acestor meleaguri, de la vechii traco-geto-daci, la formarea poporului și evoluția sa ca națiune română.
Născut la 16 noiembrie 1947, în satul Surpatele, comuna Frâncești, județul Vâlcea, George Voica este bine cunoscut românilor prin bogata sa operă literară, proză și poezie, dar și prin cercetările și scrierile sale istorice, un împătimit creștin ortodox.
În această „epopee” autorul își dovedește, încă o dată, pasiunea pentru istorie, exprimată, cum numai domnia sa putea să o facă, în versuri.
„Cititorule ce cauți calea marii-nțelepciuni,/… taina-adâncilor minuni,/… Domnu pusu-le-a-n Cuvânt,…” (Predoslavie, p. 3), pentru că măreția unui neam trebuie cunoscută pentru a nu rămâne în afara istoriei: „Neamuri multe, din vechimi se perindară;/multe, însă, din istorii mari rămaseră pe-afară…” (ibidem), așa găsindu-și poetul motivația acestui poem: „M-am gândit ca, pe-ndelete, să cobor în vechi fântâne,/s-aful soarta alor noștri, soarta nației române!” (idem, p. 4), dar și pentru că: „De-ar citi ei vechi hrisoave, antici greci, dar și latini,/ar vedea că țara-aceasta este una din grădini,/ce le-a smuls din Rai, un înger și-a zburat cu ea pe sus/și așa, doar printre stele, până-aicea o adus…” (idem, p. 6).
După această argumentare, poetul își începe epopeea: „Iar acum, de ascultare îmi veți da…/veți vedea ce fapte-nalte peste Dacia-au trecut” (ibidem), amintindu-le delatorilor de neam și patrie că: „᾽-n astă țară, munților le-am fost stăpâni/mai nainte, cu milenii, până-a ne numi români” (Tăblițele de la Tărtăria, p. 9), descifrând o parte din tainele lor și amintindu-ne că-n: „Tăblițele de lut/… se vorbește despre Cer și constelații,/ce în urmă, cu milenii, chiar mai bine decât șapte,/mulgeau cerul și lumină le curgea în loc de lapte?!” (ibidem).
Mergând pe firul istoriei, poetul vorbește despre neamurile care ne-au vizitat, sacii și pelasgii, a căror cultură a interferat cu cea a dacilor, despre agatârși și perși, atrași de „locu-acela, mai frumos ca poezia” (Zamolxe, p. 17), neuitând să sublinieze sursa cunoașterii domniei sale: „Ce știu eu, o spun din cronici” (Pitagoras…, p. 21), reamintind tuturor că strămoșii noștri au „iubit înțelepciunea și a lumii ales᾽ cultură” (idem, p. 29).
Continuându-și periplul, poetul ne povestește despre „Dacia de Aur…” și „geto-dacii-n acest spaț᾽…” (Formarea Imperiului Dacic, p. 36), despre Burebista și Cotyso/Koson și a sa monedă, despre Decebal și Traian și despre faptul că: „Roma, însă, cum se știe, împărați din daci a-avut;/pe tronul Cetății Etèrne au domnit cât au putut” (idem, p. 43), convins fiind că: „istoria nu poate fi oprită din mers” (ibidem).
„După ce Aurelianul, geto-dac, ce fu-mpărat,/se retrase peste Istru” (Moartea lui Litovoi. Posada. Basarab I, p. 51), autorul ne dezvăluie că: „în veacul cel de-al nouă…/au venit urmași de-Attila, ungurii, zis și maghiari…/Și… intrară, spre Panonia,-n Ardeal; tot cu carnea crudă, crudă, sub aceeași șa, pe cal…” (idem, p. 52), care, cu timpul, au dorit și ținuturile de la sud de Carpați: „Astfel, Carol Robert de Anjou, rege peste măgherimi,/năpusti în Curți de Argeș cu armatele, mulțimi/și cerând lui Basarabul cel dintâi să-i se supună” (idem, p. 54), negândind că românii îl vor înfrunta, cu așa vitejie: „Nu crezut-a el, Anjoul, că-un neam mămăligar/să-l lovească, la Posada; să-l alerge cu un par!” (ibidem). „Și-astfel, Basarab Întâiul zidi Țara Românească,/între Olteni și Munteni, numai Oltul unduiască” (idem, p. 55).
Continuând, poetul insistă „că istoria ne-a fost a câmp de luptă și altar” (Mircea cel Bătrân, p. 61) și dă Cezarului, ce e al Cezarului: „Mircea, cel dintâi erou creștin!” (ibidem).
Autorul îl invocă, apoi, pe un alt mare luptător: „Iancule de Hunedoara!/Bun creștin ai fost odată, apărându-ți neamul, Țara/…/primul cneaz, sub măgherime, neavând casa pe cal/… voievodul pe-al Ardealului destin/…/c-avea vitejia-n brațe și sfințenia-n obraz…” (Iancu de Hunedoara, p. 63).
Autorul acordă respectul cuvenit marelui voievod „ce domni-n Moldova toată, dintr-un colț, în celălalt” (Ștefan cel Mare, p. 69); „Însuși Papa, el, zicându-i că-i «atletul lui Iisus»” (idem, p. 70)… „Ștefan, domnul nostru drag, cuminte,/ce Moldova a umplut-o numai cu lăcașuri sfinte…” (idem, p. 72) și mărturisește eternitatea sentimentelor românești: „Noi fideli suntem lui Ștefan, c-a știut ce să ne-nvețe!…” (idem, pp. 65-74).
Poetul nu uită nici marile ctitorii, așa cum nu uită nici marii ctitori: „Mănăstirea de pe Argeș mai în jos,/unde-alese Negru-vodă acel loc așa frumos” (Neagoe Basarab și Mănăstirea Argeșului, p.76) și-i recunoaște splendoarea: „Mănăstirea ta, Neagoe, e mai mândră ca Sofia!…” (idem, p. 77).
Este rândul lui Mihai, cel „cu ochi ager și vânjosu, cum ar fi un pui de lup” (Mihai Viteazul, p. 80) și-l urmează în mărețul său vis, de unitate națională: „presimțind că o să moară/în Ardealul înspre care se pornise,-așa, cu sete,/să-l unească cu Moldova, sub o singură pecete” (idem, p. 81).
Continuând, rapsodul ne prezintă o altă mare personalitate a istoriei neamului nostru: „Fu Mateiu-acesta, Domnul, un evlavios cinstit,/cum mai rar în Țara asta ar putea el fi găsit” (Matei Basarab, p. 87), „încercat fiind de soartă” (idem, p. 89) și continuă, amintindu-ne: „Dar din neamul Basarabu avea, însă, să se tragă/Constantinul Brâncoveanu” (Constantin Brâncoveanu, p. 91), reamintindu-ne sacrificiul: „Constantin și fiii, patru…/căzură-n Bosfor, capetele de creștini” (idem, p. 94), fără însă a uita marele fapt de cultură al predecesorului său, Șerban Cantacuzino, și Sfânta Scriptură: „Hai să scriem românește și pe limba noastră Psalt!”
(Biblia de la București, p. 97).
Trecând timpul, veni vremea lui „Tudor, mândru, cu sprânceană neagră, corb” (Tudor Vladimirescu, p. 101), „Țara să o izbăvească,/de fanarioți, turcime, dar și cizmă muscălească” (idem, p. 103), acuzând trădarea și regretând plecarea: „Pare-mi rău de tinerețea, a lui Tudor, că se duse!…” (idem, p. 104), ca și soarta lui Bălcescu: „N-au știut să prețuiască acel suflet așa mare,/ce i-au dat, ca recompensă, exilare și-nchisoare” (Nicolae Bălcescu, p. 108).
Urmându-l pe Viteazul Mihai: „Cuza, iată, luă ideea de Unire/pentru drag pământu-acesta, pentru româneasca fire!” (Alexandru Ioan Cuza, p. 111), obligat să ia calea exilului, alinându-și dorul de țară, la întâlnirea cu „Emin al nostru și al veacului de veac” (Mihai Eminescu, p. 115).
Poetul omagiază vitejia și sacrificiul eroilor neamului: „Când e-n joc pământul nostru,-acesta, românesc” (Războiul de Independență, p. 117), „cu piepturile goale, din tranșee-au răsărit” (Primul Război Mondial, p. 121), deplângând „biata Românie, izolată, fără sprijin” (Al Doilea Război Mondial, p. 126).
Cum putea oare să fie uitat Brâncuși?! Dimpotrivă, poetul îl numește „«Măiastra» noastră-n lume” (Binecredinciosul, Constantin Brâncoveanu, p. 125).
N-a fost uitat nici tristul experiment al colectivizării: „Și așa ne-au luat pământul, o bucată cu bucată,/de-n istorie, știu bine nu mai fuse niciodată” (Colectivizarea, p. 132).
La final, în „România, azi” (p. 135), poetul își dezvăluie dorința și speranța: „Poporu-acesta, sfântu᾽, o scăpa el de la moarte” și semnează: „George Voica, fiul lui Gheorghe, dulgherul!”
Mulți ani viitori, Domnule Profesor!
16 noiembrie 2024, Mihai Călugărițoiu
