Filmele lui Dan Pița au cea mai încărcată marjă de crazy. Și mă gândesc la Concurs (1982), filmul la care am fost producător delegat, unde l-am urmărit îndeaproape pe regizor și am reținut ideea lui că orice poveste trebuie să aibă ceva din afara ei, o ciudățenie, care să nu aibă legătură cu ea, decât poate la o analiză profundă. Iată, într-un concurs de orietare turistică, el plasează două secvențe șocante, descoperirea unui cadavru, al unei femei violate, și o peșteră a unui profet, o secvență ca de pe altă lume, care avea legătură cu secta transcendentală, foarte la modă pe atunci, în care erau implicați și filosofi, precum Dan Pleșu. Secvența avea să fie cenzurată și filmul a avut premiera fără ea. După revoluție, regizorul a pus-o la locul ei. Nu mai vorbesc de filmele inspirarte de proza lui Mircea Eliade, precum Eu sunt Adam (1996), în care structura crazy e la ea acasă. Eroul, jucat de Ștefan Iordache, e într-un delir constant, ajunge să nu mai aibă legătură nici cu realitatea, nici cu proza lui Eliade. Dan Pița este singurul regizor român care a fost obsedat de proza fantastică a lui Mircea Eliade, fiindcă a găsit-o foarte cinematografică, dar nu i-a înțeles filosofia, așa cum a înțeles-o Coppola în ecranizarea sa Tinerețe fără tinerețe (2007).
Dar el a mers în toate filmele cu această regulă, oirce film trebuie să aibă ceva crazy. Păi să luăm Pas în doi (1985). Povestea unor iubiri ratate ale unui grup de tineri strungari de la o fabrică socialistă. Nu prea vedem cum muncesc ei, vedem doar absurdiul vieții în care trăiesc și goana lor după femei. Parodia merge până acolo încât ei cântă la diferite instrumente de suflat într-un bazin cu apă, dirjați fiind de maestrul strungar, care cântă la clatinet. Ei stau până la gât în apă și cântă la trompetă. Cineva se străduiește să iasă cât mai la suprafață, să bată la tobe. Dar nu se poate. Condiția să cânți este să stai până la gât în apă. Și nu rămân decât suflătorii. Unul ține o vioară deasupra capetelor. Nebunia este totală. E secvența crazy, unică, fiindcă nicăieri pe lume, o orchestră sau o fanfară nu cântă așa, îngropați în apă. E un experiment, zici, un exercițiu de dexteritate, un joc. Jocul de-a cântatul. Ce legătură are strungăria, socialismul și experimentul cu orchestra simfonică? Dar ironia maximă apare când eroul, Mihai, cântă la flaut și are și o sabie alături, fiind un sportiv spadasin, îi place lui să facă scrimă, dovadă că este considerat rebelul grupului. Iată condiții de viață sportivă și muzicală pentru strungarii socialismului în floare!
Și viața acestor tineri este la fel, un joc de-a scrima erotică. În prim plan sunt patru tineri în căutarea fericirii, a iubirii. Eroul, Mihai (Claudiu Bleonț), este un rebel, cum am spus, care iubește două fete și e iubit de ele. Oscilează. Nu se decide între o dragoste cuminte, liniștită, și una mai fierbinte, pasională. Pe una dintre ele însă o iubește un prieten de-al lui, Ghiță (Petre Nicolae). Mihai însă se joacă cu focul iubirii. Iubirea adevărată este o călătorie în doi, dar aici el face un passo doble, ca la balet și ca la scrimă, fiindcă, în final, îl descoperim ca pe un scrimer redutabil.
Așadar, el avansează puternic în relația cu cele două fete, jucate de Ecaterina Nazare și Anda Onesa, le cunoaște părinții, avansează propuneri de căsătorie. Și totul crește, dar când lucrurile depășesc logica, ajung la limita disperării (de altfel, Mihai e tot timpul supărat, crispat, nemulțumit, ilogic), când Mihai ajunge la marginea deciziei, vine finalul, care este filmat de Marian Stanciu într-un limbaj antologic, fiindcă cele patru persoanje, ca patru pârâiașe, se întâlnesc, ca într-o cascadă, față în față, pe scările clubului unde se întâlneau de obicei, și ce se petece? Credeți cumva că apare vreo avalnșă de iertări, regrete, fugă de la locul întâlnirii? Nimic. Dimpotrivă, se declanșează o bătaie în toată regula. O adevărată explozie crazy. Personajele se încaieră pur și simplu cu o furie oarbă și se lovesc cu toată energia unei uri adunate de ani de zile. Așteptarea se revarsă într-un potop de furie soră cu moartea. Mihai, surprins în costum de spadasin, cu o sabie în mână, pe când făcea exerciții la ora de scrimă, ajuns un neverosimil strungar scrimer, este lovit de Ghiță cu capul de ciment, cu o ură nemărginită, că așa-i prietenia adevărată vrând să-i zdrobească țeasta. Și i-o zdrobea, dacă nu săreau fetele să-l apere și să-l lovească pe el cu aceeași bestialitate.
Și loviturile date de Ghiță lui Mihai sunt atât de puternice încât pesonajul, când ajunge la un etaj al clădirii, se prăbușește. El vede numai stele verzi. Dar aceste stele nu sunt verzi, ci roșii. Sucombă, moare? El este înecat în aceste mii de stele roșii, iar aparatul se retrage și ne dezvăluie un hol nesfârșit, plin cu stele roșii. Așa arată un tunel al morțtii.
Și tot acest spectacol tragic-comic este însoțit în banda sonoră de oratoriul Creațiunea lui Haydn. Aici este greșeala lui Dan Pița, fiindcă filmul nu are nimic sacru. Nici o atingere cu Dumnezeu și cu creația omului. El ar fi trebuit să pună o arie de operă, care ar fi dat dimensiunea clovnească, reală, a bufonadei, care este una de circ. Nu Creațiunea trebuie parodiată, ci efectele ei. Așa cum a făcut Hertzog în Fitzcaraldo. Dar Pița nu e Hertzog. E român. Mă așteptam să-i văd pe strungari cum ies din apă și mărșăluiesc, cântând la instrumentele la care au exersat. La concurență cu Fanfara 11 prăjini. Dar muzicienii au rămas acolo, numai în secvența crazy. Acolo e șablonul. A ieșit din el numai flautistul scrimer, care într-un fel sui-generis s-a sinucis.
În socialism, un regizor ca Dan Pița se chinuia, fiindcă era constrâns de schematismul unor povești realiste. Realismul socialist îl împingea să accepte și subiecte de compromis. Dar după revoluție și-a împlinit căutările, toate filme care au urmat au fost crazy, precum Hotel de lux (1992), Pepe și Fifi (1994), Femeia visurilor (2005). În ele, nu mai există doar secvența crazy, ciudată, fiindcă totul este ciudat. Starea crazy ajunge la dimnesiuni parabolice. Le-am analizat la timpul lor, găsindu-le multe neîmpliniri. Până și Kira Kiralina (2011), un vis vechi, nu mi-a cucerit inima. L-a tratat minimalist.
Nu le-am revăzut, să fac o analiză a condiției crazy a lor. Dar nu e timpul pierdut. Am abia 80 de ani. Aici nu am să spun decât că un actor ca Ștefan Iordache a fost salvat de șablonism, prin roluri de șef, șef de parttid în Omul zilei (1997), șef de clan mafiot în filmul din trilogia estern cu ardeleni. A făcut-o stea inconfundabilă pe Carmen Galin, o actriță a purității cum rar există. Mă așteptam ca libertatea să-l descătușeze pe Dan Pița, să ne uimească cu mari ecranizări, să-i concureze pe regizorii importanți ai lumii, ca Joe Wright, cu care se cam aseamănă, dar revelația nu a mai sosit. De ani de zile nu mai face nici un film. Se pare că cenzura îl stimula, îl povoca să facă ceea ce nu se poate. Dar când barajul ideologic a dispărut, a apărut cel economic, care a dus de râpă toată cinematografia națională.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
